Schimbare

 M-am agățat de cel mai mic detaliu, și iată-mă deci aici, acum, aproape dependenta de vocea ta, fără măcar sa te fi întâlnit. Ne-am creat un fel de ritual în care seri la rand sa ne "regăsim".

Și acum te aștepți sa pun capăt asa brusc?

Zilele treceau atât de greu așteptând doar orele când știam ca o sa te aud, chiar și puțin.

Și acum te aștepți sa ma reîntorc la starea de dinainte?

Ma enervai.... În timp ce ma intriga modul în care voiam tot mai mult sa îți arat ca sunt worthy. Voiam sa ma vezi cea mai buna dar fără sa-mi zici direct sau de prea multe ori asta, pentru ca altfel as fi crezut ca o faci doar ca să îmi atragi atenția.

Ma supăra când te supăram și ne supăram împreună dar din motive separate. Și voiam sa știi asta fără să-ți spun și deci trebuia sa te pedepsesc. Dar asta însemna să mă privez de singurul lucru care ma ținea vie pe timpul zilei: reintalnirea. Ma chinuiam oricum doar ca să îți arat ca totuși... Îmi pasa. Nu te poți supăra pe cineva care îți e indiferent, oare nu știi asta deja?!

E o himera totul și sigur ca lumea virtuala e o altă realitate dar mânuita totuși de ființe vii. Ai încercat sa te porți frumos și sa construiești pe o interacțiune reală, cu toate astea virtualul a luat prea mult stăpânire. 

Au câștigat robotii? 

Nu, doar crunta realitate în care umanul a început sa conteze mai puțin.... 

Timp

 Nu poti sa nu plangi cand vezi pe cineva ca vorbeste cu o cruce.

Cumva, ajungand acolo la mormant dupa mai bine de…2 ani, m-a izbit dn nou durerea mortii voastre. Si am ramas fara cuvinte. Fara unele care pot fi auzite de om, dar in mintea mea se derulau o mie de ganduri pe care fix in acel moment le impartaseam cu voi.

Sarut-mana! Iertati-ma ca n-am mai venit de atat de mult timp. Doar ca stiu ca oricum vegheati asupra mea oricand si oriunde. Va bucurati toti sa ma vedeti acum aici si imi spuneti sa nu mai plang. V-ati intalnit cu 2 dintre copiii vostri si acum nu mai sunteti atat de singuri acolo.

Suntem noi, in schimb, mai singuri si mai goi pe dinauntru, fara auzul glasului vostru bland. Fara povestile despre vecini. Fara rugamintile sa luati din bucatele preparate cu drag. Fara intrebarile sincere de cum o mai ducem si ce mai facem.

Stiam ca daca rostesc cu voce tare orice aveam in minte sa spun as fi plans si mai tare. M-as fi auzit vorbind singura cu o cruce, de lemn, de piatra, cu niste flori de plastic, cu un gard de pier, cu o candela pe jumate terminata, cu pamant reavan.

Am plecat cu promisiunea ca desi nu o sa revin prea des, in minte o sa-i port mereu.

Mai am insirat dar nu mai pot, nu acum.

Nonsensuri

 Cred ca as fi putut sa fiu o actriță bună. Rad dacă vad baloane de săpun și plâng dacă dai play la imnul tarii.

Mă emoționează teribil tropotul de aplauze de la finalul unei piese de teatru sau de la finalul unui concert. Și atenție, eu nu sunt pe scena!

Mă mișcă orice, practic, și o pala de vant.

Nu ma bucura în schimb orice. Nu te poți aștepta să mă bucur enorm în anumite situații doar pentru ca majoritatea oamenilor s-ar bucura, sau ar simți plăcere nemărginită fata de un anumit lucru, întâmplare, ocazie, situație. Doar pentru ca e comun și majoritatea ar reacționa într-un fel. 

~

Ce voiam sa spun de fapt... Cunoaște cineva sentimentul ala de tristețe în care te simți ca într-un film și parca știi ca cineva te urmărește din umbra sau de pe un ecran? Și parca ți-ai dori ca să-i fie mila cuiva de tine? Sau cineva sa rezoneze cu durerea ta? Sa ți-o împărtășească..? Sa știi ca cineva te vede, te simte, te aude fără să-i vorbesti, te înțelege fara să-i explici... Probabil asta e definiția unui prieten.... 

~

Tu cu ce îți alimentezi tristețea? 

Vis

 Dacă am început sa te visez, înseamnă că subconștientul meu s-a obișnuit cu tine, s-a împăcat cu alegerea mea, aceea de a te fi ales pe tine, te-a adoptat și ți-a deschis calea către visele mele, nu doar către realitate, te-a pus alături de toți cei trecuți, cu care rănile nu s-au închis, dar odată tu, ajuns acolo, de la fata locului, vei putea poate, mai bine, sa le închizi, mai repede.....

caseta

 Weekendul trecut am revazut impreuna cu familia o caseta veche de 22 de ani.

As expected, cam jumatate din cei care apareau acolo, astazi nu mai sunt printre noi si cu alti cativa am rupt total legaturile. A fost un amalgam de emotii vizionarea acelei casete. ne-a purtat pe toti in timp. Un timp in care evenimentele se petreceau in casa, nu in restaurante fancy, in care oameni dragi veneau sa iti fie alaturi in momente importante din viata ta, un timp in care nu conta cat de mic e spatiul, tot se gasea loc sa incingi o hora intr-un hol super ingust, un timp in care rautatea era mai putina, veselia era mai mare, un timp in care fratii isi vorbeau intre ei, un timp in care parinti, bunici, traiau.

La un moment dat m-am trezit ca plang razand sau rad plangand, vazandu-l pe bunicul care era vesel si mandru, bucurandu-ma de bucuria lui din acele vremuri, dar in acelasi timp intristandu-ma de tristetea mea si de lipsa lui din aceste vremuri.

A existat un timp in care noi ne-am jucat cu copiii pe ulita pentru ultima data. si nici macar n-am stiut asta.

asa cum a existat o data - care avea sa devina ultima data cand vedeam pe cineva drag; ei aveau sa plece, dar nimeni nu avea sa stie asta.

ni se spune mereu sa ne despartim mereu de cei dragi folosind cuvinte calde, sa ne bucuram de fiecare clipa, bla bla, e o teorie pe care o stim, desigur. Dar pe care e foarte greu sa o punem in practica de multe ori. Poate ca totusi e mai bine sa nu stim cand acele ultime dati vor avea sa fie..... 

neterminat

 Acasa nu pot inceta sa fiu copil.

Cumva, incap inca in hainele pe care le aveam in liceu. nu in toate, dar in majoritatea.

nu ma machiez niciodata si coafura mea e un coc in varful capului.

ma prostesc si am "inside jokes" cu sor'mea, trecuta si ea de 20 de ani.

nu prea gatesc, nu prea fac nimic spectacular sau care sa tina de experienta de 30 si putin de ani.

rad aiurea si incerc sa ii fac si pe ceilalti sa rada.

I feel childish and i act like it, I feel good about it.

Dar mai sunt si momente in care ma intreb totusi cum ma vede tata.

ce si-ar fi dorit el sa vada de la fiica lui de 30 de ani? ce mi-as dori eu ca mama sa vad la copilul meu daca as avea unul de 30 de ani?

In ce moment ar trebui sa urc copilaria in pod si sa start acting more mature goddamit ?

At some point am crezut ca odata cu casatoria o sa vina si aceasta "responsabilitate", and it did. I mean, sunt pana si in comitetul executiv al blocului...that has to mean something, right?! :) 

Altii spun ca maturizarea o sa vina in momentul cand voi deveni mama. si toate grijile pe care le-am avut vreodata se vor fi inzeci, indreptate toate catre odrasla si catre dropul de sare care toata viata va atarna deasupra capului sau.

Uneori "copilareala " e buna, alteori o simt ca pe ceva care ma apasa si pe care nu pot controla. imi pare ca altii sunt mult mai "ajunsi" ca mine la capitolul asta si ca poate unele decizii in viata le-as fi luat in alta directie.

Alteori imi e teama ca un anumit eveniment mi-o va fura brusc si brusc va trebui sa invat sa traiesc ca un matur. De cele mai multe ori maturitatea intervine cand pierzi pe cineva drag sau in urma unor evenimente nefericite. atunci copilul din tine se ascunde si este atat de greu sa il mai faci sa iasa. De asta imi e teama. 

poate ca o copilarie "neterminata" sau intrerupta are si ea un rol aici, sau poate pur si simplu casa parinteasca, oamenii dragi si lucrurile vechi imi amintesc atat de mult de copilul de odinioara ca nu lasa adultul de la Bucuresti sa iasa la iveala....and after all, why should it?!

3...

M-a inspirat postarea asta: https://lucialoredana07.wordpress.com/2021/01/20/33-parca-nu-s-ai-mei/ 

 I feel you so much here. 30, 31, 32...cine ii mai numara?! imi place cand lumea e surprinsa cand le zic cati ani am...wai, dar nu arati deloc! in fact, i don't, but i do feel them. uneori imi pare ca n-am facut nimic in astia treijdaani, alteori imi pare ca am trait atat si atat de mult iar unele lucruri as fi vrut sa nu le fi aflat vreodata. sa nu stiu niciodata cum e sa pierzi pe cineva drag. sa nu stiu cum e sa ranesti voluntar pe cineva. sa nu stiu sa spun cuvinte urate. sa nu pot auzi cuvinte urate. sa nu visez imposibilul. sa nu regret vreo clipa. sa nu iau decizii fortata de imprejurari. sa nu fac concesii doar de teama de singuratate. sa nu repet greseli voluntar. sa nu astept sa treaca anii. sa nu-mi inund ochii de atat de multe ori. sa nu sa nu sa nu.

dar da. dar da. dar da.

a 2a cadere

As fi vrut sa ma astepte in fata casei, sa fie acolo cand ajung, desi n-ar fi avut cum sa stie cand se va intampla asta, pentru  ca nu m-a intrebat, pentru ca  nu mai conta....
A fost ca si cand mi-am luat o piatra de pe inima, dar in schimb am lasat sa cada peste un bolovan mare, imens...
Ii interziceam inimii din nou sa mai simta. iar acum nu mai puteam sa respir. era ceva ce ma apasa rau...ma apasa inima? ma apasa pe piept, pe plamani? respiram greu si ma dureau coastele cand o faceam. privirea imi era paienjenita de lacrimi...ploi din suflet.
El nu era acolo.
simteam ca as fi vrut sa scriu toate astea. tot ce simteam, prin toti porii in mine.
ma simteam ca un personaj dintr-o carte si as fi vrut sa stiu cum m-ar fi vazut altii, care ma citeau. ma vedeau mai urata? ma vedeau mai frumoasa? stiau ca sunt aproape toata imbracata in negru si cu o gluga pe cap?
"orice despartire e ca o moarte...", sau ca o inmormantare....cred ca citisem asta undeva.
asa vroiam sa plang: sa plang ca si cum mi-ar fi murit cineva. cineva drag.....

asa gandesc

Ai plecat cu tot cu ochii tai,

Cu tot cu buze dulci, 

Cu freamat si scantei, 

Si fluturi toti i-ai luat cu tine 

Nu te-ai gandit ca n-ai ce face tu cu ei... 

Ai plecat si dorul nu l-ai luat 

Mi l-ai lasat doar mie 

Si nu voiam, acum eu ce ma fac 

Cu cine sa impart un dor de..tine 

Caci nimeni nu te stie, nu stie ce-i cu mine 

De ce am ramas tragand dorul de tine 

E ca un dar ce nu pot sa-l arunc... De l-am primit, trebuie sa ma-nfrupt... 

Ai plecat si poate ca e bine, de acum eu sa nu mai fiu cu tine 

E doar un gol in mine, dar nu ma va seca.. 

E-un dor de fluturi, de iubire, de ceea ce putea urma. 

De plec si eu, atunci ce ar mai ramane, nimic nu cred, nici nu-mi inchipuiesc; Caci daca tu nu esti si eu n-as fi, n-am mai fi fost nici noi, nicicand, asa gandesc..

altu'

Imi parea ca totul se modificase, de la culoarea cerului pana la culoarea zebrei pe care treceam. Mi-am incercat ultima sansa dupa lungi ore de pus in balanta, cand in final mi-am zis ca un sfarsit nu poate fi sfarsit pana cand nu simt eu ca e sfarsit, si oricum eu relatii mai mici de un an nu avusesem. Ce se intamplase cu cele 6luni in care s-ar fi presupus ca nu am fi facut nimic, doar am fi incercat sa ne cunoastem? Totul s-a petrecut cu atata rapiditate si ardoare ca ma trezisem deja intr-o relatie plina de rutina comuna si proasta, presarata doar din cand in cand, in miezul noptii, cu dulcegarii si mici, foarte mici, sentimente. Oare asta era de fapt ce imi doream si dupa ce plangeam? Plangeam dupa om sau dupa ce ma facuse sa simt? Ma facuse sa simt ceva in afara sa plang? Sau era doar frica inbatabila de o alta singuratate? Sau era dezamagirea ca lucrurile nu se petrecusera intocmai cum mi-as fi dorit eu, ca era ceva care ma atragea sec, ca fluturii din stomac (sau larvele care mai salasluiau pe acolo) se trezisera la viata, ca nu stiam inca totul, ca nu il dezgolisem inca de toate secretele lui, ca nu ii intrasem inca pe sub piele, sau poate ca o facusem dar in ruptul capului nimeni si nimic nu imi confirmase asta.

Si in plus citeam o carte care ma invata sa ma iubesc mai mult pe mine, sa constientizez ca merit mai mult si alte cateva bla bla uri, pe care chiar le credeam, plangeam la ele, nu ma intelegeti gresit, doar ca nu le puteam aplica. Nu inca. Nu cu situatia asta pe cap. A real bargain if you ask me. And heartgain. Or pain. Credeam ca ma va vedea diferita. Intr-un mod spectaculos de diferita. Intr-un mod in care sa nu mai vrea sa ma mai lase din mana. Ca pe o carte buna pe care nu vrei sa o imprumuti. Ca pe o bucata de tort pe care nu mai poti sa il mananci pentru ca deja esti full, dar pe care nu poti si nu poti sa il lasi pentru mai tarziu. Pentru ca timpul sa te bucuri de tot ce ai e acesta, e acum. Si atunci...de ce?

Sunt sigura ca ma incearca o emotie fada, ca m-a umplut de tot, pana la refuz. Si cum sa scap din orice imprejurare de genul altfel decat sa plang? Si apoi prietena mea, alaturi de inca 3 carti imi spun ca cel care ma va merita nu o sa ma faca sa plang, si ca de fapt trebuie sa renunt la "raul" asta. Pai si daca nu m-a facut el, ci m-a facut emotia, ci m-a facut dragostea asta seaca, ci m-am facut singura pentru ca am primit in suflet pe cineva pe care nu il puteam controla, a umblat fara lesa si a dislocat chestii pe acolo. Si la el inca era inchis. Nu s-a deschis nicio clipa. Sau poate doar atunci cand mi-a spus ca ii place mancarea pe care i-am pregatit-o. Sau cand mai vroia tarta, ca si aia era buna. Ce haos. Macar de m-as fi ales si eu cu ceva palpabil si eventual ne carnal sau comestibil din toata povestea asta.

la nunta

...I-am spus ca e foarte frumoasa desi nu simteam neaparat asta. De fapt nu o vedeam chiar deloc asa, insa cumva am simtit ca ea, ca si mireasa, are tot dreptul sa auda aceste vorbe, sa se bucure de seara aceea prin toti porii, sa se lase felicitata, admirata, invidiata chiar.
M-am trezit in mijlocul unei nunti de tineret, toti privindu-ma ca o invalida, ceea ce si eram, uimiti de curajul meu de a ma deplasa in carje la o nunta, si cu mila, iar nu cu vreun fel de admiratie pentru tinuta ce o infatisam...am incercat totusi sa trec de bariera invizibila care se crease si sa imi vad de treaba mea de nuntas pana la urma...venisem sa mananc, sa beau, sa ma distrez, doar ca mai putin sa beau, sa dansez si sa ma distrez pana la urma; deci de fapt venisem doar sa privesc. Si amara ti-e privirea cand esti catelusul schiop intr-o mare de oameni care isi pot misca membrele in voie, pe ritmuri imbietoare, care faceau sa-ti vibreze fiecare particica a corpului. Ma bucuram de bucuria lor, iar in mintea mea, asa cum se petrece cam la fiecare nunta la care merg, se derula filmul nuntii mele, aceea care va sa vina la un moment dat. Poate un moment plasat mult prea in viitorul departat, ca sa nu imi permit sa ma regasesc putin in fiecare petrecere de nunta la care merg....

din drafts

Imi place sa cred ca pot sa vad dincolo de ceea ce oamenii vor sa arate. dincolo de ei. uneori le spun ce vad. apoi ei se feresc.
As vrea ca cineva sa vada si dincolo de mine inainte sa inceapa sa ma judece.
Ma gandesc ca daca as avea un cont de facebook as putea sa ajung sa cunosc mai multi oameni. Oameni de care am atata nevoie. Apoi ma gandesc mai bine si imi dau seama ca ar fi totusi o idee proasta.
Oamenii buni stau ascunsi. Nu stiu exact de ce.
Si eu cred ca stau ascunsa. Si par o ciudata pentru multi. Pentru ca incerc sa ma feresc de ceea ce se numeste comun.

O amestecatura (sau alt titlu de aberatie mai bun n-am gasit)

Ei nu stiu ca motivul pentru care nu imi face placere drumul asta e unul simplu: e pentru ca ma chinuie pe interior. Pentru ca revad drumul spre casa dupa ce deja am plecat. Pentru ca imi amintesc inca o data ca plec de langa ei, de langa cei dragi, de langa cei 'ai mei', aia batranii, neintelegatori si pentru care singura speranta e ca ma voi marita, voi face unul-doi copii si voi trai fericita. Si imi voi lua si o masina. Ca sa vin mai repede si mai des pe acasa.

Acasa...ce ciudat suna.
Acum am o alta acasa. Am schimbat cateva pana acum. Acum e prima data cand e scris si numele meu pe o hartie, dar as fi narcicista sa o numesc 'acasa' din moment ce doar sunetul meu rasuna intre pereti, ce doar parfumul meu ramane impregnat, ce doar amprentele mele imi dezvaluie traiul.....desigur impreuna cu miorlaitul, izul si parul motanului care ma asteapta rabdator (NE) de fiecare data cand trantesc usa si rasucesc cheia.
Ii lipseste si o sa.i lipseasca un timp de acum inainte o mana de barbat, o voce impunatoare, un iz masculin, o intuitie...nefemeiasca. o sa-l astept cu obloanele trase si toate sertarele incuiate. Cu ghicitori la geamuri si lacate la usi. Iar eu ma voi ascunde in baie. Atat de greu ii va fi sa ma gaseasca. Se va chinui si va intreba pe toata lumea de mine. Si nimeni n-are sa stie nimic. Asa cum o face si acum. Pentru ca altfel nu-mi explic cum de nu m-a gasit inca. Cum de nu a venit. Cred ca m-am ascuns prea mult....mult timp si prea adanc. Asa incat am ramas aici, cu motanul meu si cu jucariile mele din baie, care acum imi sunt prieteni, confidenti, si tot ce mai ai nevoie intr-o viata incat sa nu te ineci in singuratate...
Si cine imi garanteaza ca daca deschid usa chiar ma va vedea? Sau va dori sa intre?

tremur

Am un tremur in mine.....e ca un tremur al disperarii.
ca un tremur al unui ceas vechi, care e aproape sa anunte ora 12 fix cand trebuie sa bata gongul.
ca un tremur al unei fetite mici ce a stat prea mult langa un munte de zapada. cu care nu se mai poate juca, caci frigul i-a intrat in oase
ca un tremur al unui prim-sarut...pe o banca din parcul din spatele liceului.
ca un tremur de teama si groaza al unui mic in fata unui mare...ca a unei prazi fata in fata cu pradatorul...ca al unui trofeu fata in fata cu vanatorul..
ca un tremur al unei batrane ce incearca neputincioasa sa-si faca mainile sa o asculte si sa poata tina cana cu ceai...cald...
ca un tremur de emotie in fata celui mai mare examen...care oricat de mare ti s-ar parea, habar n-ai oricum cate altele or sa mai vina, si cele mai grele n-or sa aiba legatura cu scoala, desi poate o sa-ti doresti asta..
ca un tremur al unei pisici care toarce adanc cu ochii semi-deschisi, prefacandu-se ignoranta dar stiind totusi tot ce se intampla in jurul ei, si al stapanei sale..
ca un tremur de nervi in care scrasnesti din dinti, inghiti in sec, intorci privirea...si incerci sa o iei de la capat.....

cucap

I: "......are si ceva din tine....un tupeu dar cu cap..."

Am si caut (din categoria vreau si imi doresc)

[oferta expirata]

1 vs 1

Ati observat vreodata cum luna nu vrea sa se duca la culcare desi soarele de mult si-a facut aparitia pe cer...?
E ca si cum luna inca mai are de ascultat povestile indragostitilor, ale singuraticilor...
ca si cum ar mai avea inca de ascuns tainele nocturne..
Ca si cum mai are inca de vegheat somnul somnorosilor

E ca si cum ar preda stafeta soarelui. ca si cum i-ar spune "buna dimineata" si ar mai sta la o cafea, soarele intinzandu-si din ce in ce razele, iar luna scazandu-si din ce in ce intensitatea.

yutzu..

Cred ca nu exista o modalitate frumoasa de a face asta...nu prea sti de unde sa incepi dar cu siguranta sti cum o sa se termine. Nu e niciodata usor. Indiferent de ce parte ai fi. Am trecut prin amandoua. Am fost de amandoua partile. Acum pot sa zic asta. Si doare al naibii de tare chiar si atunci cand esti "the bad guy", sau personajul negativ din poveste. care de fapt vrea sa termine povestea.

N-am fost niciodata o persoana hotarata. Toate deciziile pe care le-am luat in viata asta m-au pus la mare incercare, au fost amanate pana in momentul in care chiar nu se mai putea, si nu am fost mai sigura de 60% pe ele. Dar s-au dovedit a fi bune. destul de bune. chiar foarte bune. pana in momentul de fata. dar ma pot baza oare pe asta mereu?

As vrea sa nu mai dorm. sa simt tot. somnul sa nu-mi aduca uitarea. sa trec prin toate starile ca sa ma pedepsesc.

Il priveam uimita cum mainile, glasul si ochii ii tremurau. Il simteam. dar asta nu ma facea sa ma opresc. Nu puteam sa il mint cu lacrimi in ochi. Stiu ce simtea, pentru ca trecusem prin asta; dar el nu stia ce simt, si de aceea continua sa ma implore.
Ii sarutam buzele aproape mecanic. Ca si cum atingerea aia l-ar fi facut mai putin trist, dar mai mult vulnerabil. Ca si cum gestul in sine m-ar fi izbavit de pacatul pe care aveam sa il comit: sa opresc o dragoste abia infiripata. sa ii rup pe rand, toate frunzele, tulpina si apoi sa scot radacina ce avea sa creasca langa inima mea.
Afectiunea nu este egala cu dragostea.
Afectiunea iti ofera un confort. Dragostea o durere. dulce.
Afectiunea nu iti da fluturi in stomac si nici nu te face sa visezi, sa zbori, sau mai stiu eu ce rahaturi iti mai da dragostea...de ne face atat sa o dorim.

Ma obisnuisem cu el. Si acum stiam ca ma iubeste. Acum nu se mai ascundea. era in stare sa-mi arate prin toti porii ca sa il cred. il credeam oricum. simteam ca m-ar fi facut fericita. intr-un anume fel. o fericire neconditionata si confortabila. dar cine isi doreste asa ceva?
Ma simteam cea mai nenorocita persoana...dar stiam ca o dragostea neimpartasita nu avea sa aduca decat durere....

..si doar privindu-l 15 minute ca intreaga viata viitoare mi-a aparut in fata ochilor; si l-am trecut prin toate starile...si parca intreaga viata aveam sa mi-o petrec cu el. Era actorul perfect din toate scenariile mele...

[]

nu stiu de ce nu mai pot sa traiesc cu ea.
nu de mult imi era cea mai buna prietena...acum doar ma sperie. ma sperie pana si o clipa cu ea. am ravnit-o atat de mult, si m-am bucurat atat de ea, dar acum imi e o povara imensa. parca n-as mai vrea sa mai plece...nici el, nici ei...n-as mai vrea sa plece nimeni de langa mine si nici eu de langa ei, pentru ca doar asa nu as mai ramane - eu si singuratatea mea.
nu mai vreau sa mai am nicio clipa de ragaz, nicio clipa de liniste. am nevoie ca tot timpul sa-mi fie ocupat ca sa nu mai am timp sa ma simt singura.
astept ziua in care voi simti ca imi e aproape chiar si cand va fi departe....dar mai e nevoie de timp pana atunci.
as vrea sa nu-i mai dau drumul...ideii de "pereche" a mea. in orice caz, mi-ar prinde bine o mana vesnic legata de a mea. as putea sa o tin inclestata si tot sa imi fac restul treburilor.
 ma grabesc din nou sa ma prind intr-o cusca doar ca sa simt ca apartin cuiva. nu stiu daca fac bine, dar stiu ca apartenenta te face mai responsabil si iti contureaza un tel.

Un om trebuie sa apartina la ceva sau cuiva, chiar daca numai unui club de golf sau unui catel de apartament.

Profunzimea si sclipirea aia din ochi nu o pot inlocui pentru ca nu o au nici usa, si nici tavanul. nici macar ursuletul pe care il azvarl cand pe pat, cand pe fotoliu...
intelegi acum?
Cand nu esti aici, nu stiu ce gandesti, ce faci, ce simti, ce nevoi ai...
intelegi acum?
 cand nu-mi vezi gesturile, ma chinui sa gasesc cuvintele potrivite ca sa-mi exprim starea....pe care ti-o transmit mereu gresit, oricum....sau poate ca ai nevoie sa fii aici sa vezi exact despre ce e vorba.
intelegi acum?