altu'

Imi parea ca totul se modificase, de la culoarea cerului pana la culoarea zebrei pe care treceam. Mi-am incercat ultima sansa dupa lungi ore de pus in balanta, cand in final mi-am zis ca un sfarsit nu poate fi sfarsit pana cand nu simt eu ca e sfarsit, si oricum eu relatii mai mici de un an nu avusesem. Ce se intamplase cu cele 6luni in care s-ar fi presupus ca nu am fi facut nimic, doar am fi incercat sa ne cunoastem? Totul s-a petrecut cu atata rapiditate si ardoare ca ma trezisem deja intr-o relatie plina de rutina comuna si proasta, presarata doar din cand in cand, in miezul noptii, cu dulcegarii si mici, foarte mici, sentimente. Oare asta era de fapt ce imi doream si dupa ce plangeam? Plangeam dupa om sau dupa ce ma facuse sa simt? Ma facuse sa simt ceva in afara sa plang? Sau era doar frica inbatabila de o alta singuratate? Sau era dezamagirea ca lucrurile nu se petrecusera intocmai cum mi-as fi dorit eu, ca era ceva care ma atragea sec, ca fluturii din stomac (sau larvele care mai salasluiau pe acolo) se trezisera la viata, ca nu stiam inca totul, ca nu il dezgolisem inca de toate secretele lui, ca nu ii intrasem inca pe sub piele, sau poate ca o facusem dar in ruptul capului nimeni si nimic nu imi confirmase asta.

Si in plus citeam o carte care ma invata sa ma iubesc mai mult pe mine, sa constientizez ca merit mai mult si alte cateva bla bla uri, pe care chiar le credeam, plangeam la ele, nu ma intelegeti gresit, doar ca nu le puteam aplica. Nu inca. Nu cu situatia asta pe cap. A real bargain if you ask me. And heartgain. Or pain. Credeam ca ma va vedea diferita. Intr-un mod spectaculos de diferita. Intr-un mod in care sa nu mai vrea sa ma mai lase din mana. Ca pe o carte buna pe care nu vrei sa o imprumuti. Ca pe o bucata de tort pe care nu mai poti sa il mananci pentru ca deja esti full, dar pe care nu poti si nu poti sa il lasi pentru mai tarziu. Pentru ca timpul sa te bucuri de tot ce ai e acesta, e acum. Si atunci...de ce?

Sunt sigura ca ma incearca o emotie fada, ca m-a umplut de tot, pana la refuz. Si cum sa scap din orice imprejurare de genul altfel decat sa plang? Si apoi prietena mea, alaturi de inca 3 carti imi spun ca cel care ma va merita nu o sa ma faca sa plang, si ca de fapt trebuie sa renunt la "raul" asta. Pai si daca nu m-a facut el, ci m-a facut emotia, ci m-a facut dragostea asta seaca, ci m-am facut singura pentru ca am primit in suflet pe cineva pe care nu il puteam controla, a umblat fara lesa si a dislocat chestii pe acolo. Si la el inca era inchis. Nu s-a deschis nicio clipa. Sau poate doar atunci cand mi-a spus ca ii place mancarea pe care i-am pregatit-o. Sau cand mai vroia tarta, ca si aia era buna. Ce haos. Macar de m-as fi ales si eu cu ceva palpabil si eventual ne carnal sau comestibil din toata povestea asta.