Timp

 Nu poti sa nu plangi cand vezi pe cineva ca vorbeste cu o cruce.

Cumva, ajungand acolo la mormant dupa mai bine de…2 ani, m-a izbit dn nou durerea mortii voastre. Si am ramas fara cuvinte. Fara unele care pot fi auzite de om, dar in mintea mea se derulau o mie de ganduri pe care fix in acel moment le impartaseam cu voi.

Sarut-mana! Iertati-ma ca n-am mai venit de atat de mult timp. Doar ca stiu ca oricum vegheati asupra mea oricand si oriunde. Va bucurati toti sa ma vedeti acum aici si imi spuneti sa nu mai plang. V-ati intalnit cu 2 dintre copiii vostri si acum nu mai sunteti atat de singuri acolo.

Suntem noi, in schimb, mai singuri si mai goi pe dinauntru, fara auzul glasului vostru bland. Fara povestile despre vecini. Fara rugamintile sa luati din bucatele preparate cu drag. Fara intrebarile sincere de cum o mai ducem si ce mai facem.

Stiam ca daca rostesc cu voce tare orice aveam in minte sa spun as fi plans si mai tare. M-as fi auzit vorbind singura cu o cruce, de lemn, de piatra, cu niste flori de plastic, cu un gard de pier, cu o candela pe jumate terminata, cu pamant reavan.

Am plecat cu promisiunea ca desi nu o sa revin prea des, in minte o sa-i port mereu.

Mai am insirat dar nu mai pot, nu acum.

2020. primul negru

Bunica sta moarta pe masa din sufragerie.

Moartea...abordata de atatea domenii si de atatia.

Ne uitam la filme in care oamenii mor in diferite feluri, in care sunt impuscati de exemplu iar noi tinem cu personajul principal, ne dorim sa moara personajul negativ si ne transpunem in el dandu-ne cu parerea si spunand ce lucruri terifiante am fi facut noi in locul lor.
citim in carti de personajele care mor, circumstantele respective sau ce impact produc asupra celorlalte personaje, ne face placere sa aflam asta.
jucam jocuri cu batai, pistoale, puteri magice in care omoram personaje fictive si ne face placere cand reusim asta.
auzim la stiri de morti spectaculoase sau nu, accidentale sau nu, ciudate, normale, banale, la noi in tara sau in alta tara, la noi in oras sau pe alt continent si suntem curiosi sa aflam detalii, gustam stirea, ne minunam pe mai departe.

dar nimic din toate astea nu se compara cu moartea care apare in preajma ta. cand cineva drag dispare pur si simplu din viata ta.
Brusc nu mai traiesti un film, nu esti pe urmele unui infractor, nu poti sa il invii in capitolul urmator, nu poti sa dai undo, nu poti sa schimbi canalul. E aici. E langa tine. Moartea e vie.

Cumva am fost ferita de evenimente nefericite. Am avut multe prietene si prieteni care nu mai aveau de mult bunici, sau poate chiar si unul din parinti. N-am putut niciodata sa ma pun in locul lor pentru ca nu am avut cum. Spuneam cu mandrie ca pana la varsta de 29 de ani eram fericita "posesoare" a 2 parinti biologici si ambii bunici aferenti - 2 mamai si 2 tatai cum ii numeam eu. Toata lumea era foarte surprinsa cand le spuneam si cumva simteam ca sunt invidiata pentru asta.
Acum unul din cei 4 m-a parasit. Adunase niste ani de chin si suferinta la pat. Toata lumea se astepta la asta. Toata lumea isi dorea ca cineva sa ii curme suferinta. Sa nu se mai chinuie, asa se zice. De multe ori il intrebam pe Dumnezeu ce plan ciudat mai are si ce vrea sa demonstreze tinand-o asa in agonia asta. Iar cand intr-un final se intampla, cu toate ca stii ca i-ar fi mai bine asa, inevitabil te loveste un gol, o realitate, aceea ca nu vei mai revedea persoana respectiva decat in amintire.

nu cred ca e un post dragut pentru un "come-back", dar cred ca doar trebuia sa insir lucrurile astea aici, ca sa imi aduc aminte peste timp...