Schimbare

 M-am agățat de cel mai mic detaliu, și iată-mă deci aici, acum, aproape dependenta de vocea ta, fără măcar sa te fi întâlnit. Ne-am creat un fel de ritual în care seri la rand sa ne "regăsim".

Și acum te aștepți sa pun capăt asa brusc?

Zilele treceau atât de greu așteptând doar orele când știam ca o sa te aud, chiar și puțin.

Și acum te aștepți sa ma reîntorc la starea de dinainte?

Ma enervai.... În timp ce ma intriga modul în care voiam tot mai mult sa îți arat ca sunt worthy. Voiam sa ma vezi cea mai buna dar fără sa-mi zici direct sau de prea multe ori asta, pentru ca altfel as fi crezut ca o faci doar ca să îmi atragi atenția.

Ma supăra când te supăram și ne supăram împreună dar din motive separate. Și voiam sa știi asta fără să-ți spun și deci trebuia sa te pedepsesc. Dar asta însemna să mă privez de singurul lucru care ma ținea vie pe timpul zilei: reintalnirea. Ma chinuiam oricum doar ca să îți arat ca totuși... Îmi pasa. Nu te poți supăra pe cineva care îți e indiferent, oare nu știi asta deja?!

E o himera totul și sigur ca lumea virtuala e o altă realitate dar mânuita totuși de ființe vii. Ai încercat sa te porți frumos și sa construiești pe o interacțiune reală, cu toate astea virtualul a luat prea mult stăpânire. 

Au câștigat robotii? 

Nu, doar crunta realitate în care umanul a început sa conteze mai puțin.... 

Timp

 Nu poti sa nu plangi cand vezi pe cineva ca vorbeste cu o cruce.

Cumva, ajungand acolo la mormant dupa mai bine de…2 ani, m-a izbit dn nou durerea mortii voastre. Si am ramas fara cuvinte. Fara unele care pot fi auzite de om, dar in mintea mea se derulau o mie de ganduri pe care fix in acel moment le impartaseam cu voi.

Sarut-mana! Iertati-ma ca n-am mai venit de atat de mult timp. Doar ca stiu ca oricum vegheati asupra mea oricand si oriunde. Va bucurati toti sa ma vedeti acum aici si imi spuneti sa nu mai plang. V-ati intalnit cu 2 dintre copiii vostri si acum nu mai sunteti atat de singuri acolo.

Suntem noi, in schimb, mai singuri si mai goi pe dinauntru, fara auzul glasului vostru bland. Fara povestile despre vecini. Fara rugamintile sa luati din bucatele preparate cu drag. Fara intrebarile sincere de cum o mai ducem si ce mai facem.

Stiam ca daca rostesc cu voce tare orice aveam in minte sa spun as fi plans si mai tare. M-as fi auzit vorbind singura cu o cruce, de lemn, de piatra, cu niste flori de plastic, cu un gard de pier, cu o candela pe jumate terminata, cu pamant reavan.

Am plecat cu promisiunea ca desi nu o sa revin prea des, in minte o sa-i port mereu.

Mai am insirat dar nu mai pot, nu acum.

neterminat

 Acasa nu pot inceta sa fiu copil.

Cumva, incap inca in hainele pe care le aveam in liceu. nu in toate, dar in majoritatea.

nu ma machiez niciodata si coafura mea e un coc in varful capului.

ma prostesc si am "inside jokes" cu sor'mea, trecuta si ea de 20 de ani.

nu prea gatesc, nu prea fac nimic spectacular sau care sa tina de experienta de 30 si putin de ani.

rad aiurea si incerc sa ii fac si pe ceilalti sa rada.

I feel childish and i act like it, I feel good about it.

Dar mai sunt si momente in care ma intreb totusi cum ma vede tata.

ce si-ar fi dorit el sa vada de la fiica lui de 30 de ani? ce mi-as dori eu ca mama sa vad la copilul meu daca as avea unul de 30 de ani?

In ce moment ar trebui sa urc copilaria in pod si sa start acting more mature goddamit ?

At some point am crezut ca odata cu casatoria o sa vina si aceasta "responsabilitate", and it did. I mean, sunt pana si in comitetul executiv al blocului...that has to mean something, right?! :) 

Altii spun ca maturizarea o sa vina in momentul cand voi deveni mama. si toate grijile pe care le-am avut vreodata se vor fi inzeci, indreptate toate catre odrasla si catre dropul de sare care toata viata va atarna deasupra capului sau.

Uneori "copilareala " e buna, alteori o simt ca pe ceva care ma apasa si pe care nu pot controla. imi pare ca altii sunt mult mai "ajunsi" ca mine la capitolul asta si ca poate unele decizii in viata le-as fi luat in alta directie.

Alteori imi e teama ca un anumit eveniment mi-o va fura brusc si brusc va trebui sa invat sa traiesc ca un matur. De cele mai multe ori maturitatea intervine cand pierzi pe cineva drag sau in urma unor evenimente nefericite. atunci copilul din tine se ascunde si este atat de greu sa il mai faci sa iasa. De asta imi e teama. 

poate ca o copilarie "neterminata" sau intrerupta are si ea un rol aici, sau poate pur si simplu casa parinteasca, oamenii dragi si lucrurile vechi imi amintesc atat de mult de copilul de odinioara ca nu lasa adultul de la Bucuresti sa iasa la iveala....and after all, why should it?!

Al doilea negru

Ce motive sa traiasca ii mai poti da unui om ajuns la 85 de ani, dupa ce singura persoana pentru care mai traia l-a parasit si s-a dus intr-un loc cu soare si multa verdeata, dupa cum suntem indemnati sa credem? Persoana cu care isi legase viata intr-o casnicie de mai bine de 50 de ani, pe care o cunostea cu mult inainte de atat, pe care o ingrijise la pat in ultimii 5 ani, pe care o spalase, careia ii gatea, pe care o hranea, cu care vorbea ca ea sa nu uite, careia ii promisese ca va trai doar pentru a avea grija de ea. Lumea lui s-a prabusit odata cu ea. Ce motive sa ii mai dai? ca ar fi bine sa mai traiasca, sa stea in casa si sa se ingrijeasca, sa se hraneasca si sa se uite la televizor asteptand cuminte ca nepotii si copiii sa il viziteze...o data pe luna poate?! Il poti condamna? Il poti condamna ca si-ar fi dorit sa sara in groapa aia de pamant odata cu ea? il poti condamna ca nu mai vrea sa mai manance? ca nu vrea sa mearga la spital? ca nu vrea sa fie operat, tratat, ci doar lasat sa moara, sa se duca o va putea reintalni pe ea...?
Ce facem pentru batranii nostri? cum ii putem consola...?
ma simt atat de neputincioasa si ma doare durerea lui...
de o saptamana astept in fiecare zi doar ora 16 cand usa cu cartela se deschide, cand imi iau botosii de plastic in picioare si ma duc la patul lui unde il mangai asa cum nu l-am mangaiat niciodata cand era bine, in putere si statea in picioare....
suntem nascuti in aceeasi zi. si niciodata ziua mea nu va mai fi motiv de sarbatoare daca el nu va mai fi.

2020. primul negru

Bunica sta moarta pe masa din sufragerie.

Moartea...abordata de atatea domenii si de atatia.

Ne uitam la filme in care oamenii mor in diferite feluri, in care sunt impuscati de exemplu iar noi tinem cu personajul principal, ne dorim sa moara personajul negativ si ne transpunem in el dandu-ne cu parerea si spunand ce lucruri terifiante am fi facut noi in locul lor.
citim in carti de personajele care mor, circumstantele respective sau ce impact produc asupra celorlalte personaje, ne face placere sa aflam asta.
jucam jocuri cu batai, pistoale, puteri magice in care omoram personaje fictive si ne face placere cand reusim asta.
auzim la stiri de morti spectaculoase sau nu, accidentale sau nu, ciudate, normale, banale, la noi in tara sau in alta tara, la noi in oras sau pe alt continent si suntem curiosi sa aflam detalii, gustam stirea, ne minunam pe mai departe.

dar nimic din toate astea nu se compara cu moartea care apare in preajma ta. cand cineva drag dispare pur si simplu din viata ta.
Brusc nu mai traiesti un film, nu esti pe urmele unui infractor, nu poti sa il invii in capitolul urmator, nu poti sa dai undo, nu poti sa schimbi canalul. E aici. E langa tine. Moartea e vie.

Cumva am fost ferita de evenimente nefericite. Am avut multe prietene si prieteni care nu mai aveau de mult bunici, sau poate chiar si unul din parinti. N-am putut niciodata sa ma pun in locul lor pentru ca nu am avut cum. Spuneam cu mandrie ca pana la varsta de 29 de ani eram fericita "posesoare" a 2 parinti biologici si ambii bunici aferenti - 2 mamai si 2 tatai cum ii numeam eu. Toata lumea era foarte surprinsa cand le spuneam si cumva simteam ca sunt invidiata pentru asta.
Acum unul din cei 4 m-a parasit. Adunase niste ani de chin si suferinta la pat. Toata lumea se astepta la asta. Toata lumea isi dorea ca cineva sa ii curme suferinta. Sa nu se mai chinuie, asa se zice. De multe ori il intrebam pe Dumnezeu ce plan ciudat mai are si ce vrea sa demonstreze tinand-o asa in agonia asta. Iar cand intr-un final se intampla, cu toate ca stii ca i-ar fi mai bine asa, inevitabil te loveste un gol, o realitate, aceea ca nu vei mai revedea persoana respectiva decat in amintire.

nu cred ca e un post dragut pentru un "come-back", dar cred ca doar trebuia sa insir lucrurile astea aici, ca sa imi aduc aminte peste timp...

a 2a cadere

As fi vrut sa ma astepte in fata casei, sa fie acolo cand ajung, desi n-ar fi avut cum sa stie cand se va intampla asta, pentru  ca nu m-a intrebat, pentru ca  nu mai conta....
A fost ca si cand mi-am luat o piatra de pe inima, dar in schimb am lasat sa cada peste un bolovan mare, imens...
Ii interziceam inimii din nou sa mai simta. iar acum nu mai puteam sa respir. era ceva ce ma apasa rau...ma apasa inima? ma apasa pe piept, pe plamani? respiram greu si ma dureau coastele cand o faceam. privirea imi era paienjenita de lacrimi...ploi din suflet.
El nu era acolo.
simteam ca as fi vrut sa scriu toate astea. tot ce simteam, prin toti porii in mine.
ma simteam ca un personaj dintr-o carte si as fi vrut sa stiu cum m-ar fi vazut altii, care ma citeau. ma vedeau mai urata? ma vedeau mai frumoasa? stiau ca sunt aproape toata imbracata in negru si cu o gluga pe cap?
"orice despartire e ca o moarte...", sau ca o inmormantare....cred ca citisem asta undeva.
asa vroiam sa plang: sa plang ca si cum mi-ar fi murit cineva. cineva drag.....

asa gandesc

Ai plecat cu tot cu ochii tai,

Cu tot cu buze dulci, 

Cu freamat si scantei, 

Si fluturi toti i-ai luat cu tine 

Nu te-ai gandit ca n-ai ce face tu cu ei... 

Ai plecat si dorul nu l-ai luat 

Mi l-ai lasat doar mie 

Si nu voiam, acum eu ce ma fac 

Cu cine sa impart un dor de..tine 

Caci nimeni nu te stie, nu stie ce-i cu mine 

De ce am ramas tragand dorul de tine 

E ca un dar ce nu pot sa-l arunc... De l-am primit, trebuie sa ma-nfrupt... 

Ai plecat si poate ca e bine, de acum eu sa nu mai fiu cu tine 

E doar un gol in mine, dar nu ma va seca.. 

E-un dor de fluturi, de iubire, de ceea ce putea urma. 

De plec si eu, atunci ce ar mai ramane, nimic nu cred, nici nu-mi inchipuiesc; Caci daca tu nu esti si eu n-as fi, n-am mai fi fost nici noi, nicicand, asa gandesc..

altu'

Imi parea ca totul se modificase, de la culoarea cerului pana la culoarea zebrei pe care treceam. Mi-am incercat ultima sansa dupa lungi ore de pus in balanta, cand in final mi-am zis ca un sfarsit nu poate fi sfarsit pana cand nu simt eu ca e sfarsit, si oricum eu relatii mai mici de un an nu avusesem. Ce se intamplase cu cele 6luni in care s-ar fi presupus ca nu am fi facut nimic, doar am fi incercat sa ne cunoastem? Totul s-a petrecut cu atata rapiditate si ardoare ca ma trezisem deja intr-o relatie plina de rutina comuna si proasta, presarata doar din cand in cand, in miezul noptii, cu dulcegarii si mici, foarte mici, sentimente. Oare asta era de fapt ce imi doream si dupa ce plangeam? Plangeam dupa om sau dupa ce ma facuse sa simt? Ma facuse sa simt ceva in afara sa plang? Sau era doar frica inbatabila de o alta singuratate? Sau era dezamagirea ca lucrurile nu se petrecusera intocmai cum mi-as fi dorit eu, ca era ceva care ma atragea sec, ca fluturii din stomac (sau larvele care mai salasluiau pe acolo) se trezisera la viata, ca nu stiam inca totul, ca nu il dezgolisem inca de toate secretele lui, ca nu ii intrasem inca pe sub piele, sau poate ca o facusem dar in ruptul capului nimeni si nimic nu imi confirmase asta.

Si in plus citeam o carte care ma invata sa ma iubesc mai mult pe mine, sa constientizez ca merit mai mult si alte cateva bla bla uri, pe care chiar le credeam, plangeam la ele, nu ma intelegeti gresit, doar ca nu le puteam aplica. Nu inca. Nu cu situatia asta pe cap. A real bargain if you ask me. And heartgain. Or pain. Credeam ca ma va vedea diferita. Intr-un mod spectaculos de diferita. Intr-un mod in care sa nu mai vrea sa ma mai lase din mana. Ca pe o carte buna pe care nu vrei sa o imprumuti. Ca pe o bucata de tort pe care nu mai poti sa il mananci pentru ca deja esti full, dar pe care nu poti si nu poti sa il lasi pentru mai tarziu. Pentru ca timpul sa te bucuri de tot ce ai e acesta, e acum. Si atunci...de ce?

Sunt sigura ca ma incearca o emotie fada, ca m-a umplut de tot, pana la refuz. Si cum sa scap din orice imprejurare de genul altfel decat sa plang? Si apoi prietena mea, alaturi de inca 3 carti imi spun ca cel care ma va merita nu o sa ma faca sa plang, si ca de fapt trebuie sa renunt la "raul" asta. Pai si daca nu m-a facut el, ci m-a facut emotia, ci m-a facut dragostea asta seaca, ci m-am facut singura pentru ca am primit in suflet pe cineva pe care nu il puteam controla, a umblat fara lesa si a dislocat chestii pe acolo. Si la el inca era inchis. Nu s-a deschis nicio clipa. Sau poate doar atunci cand mi-a spus ca ii place mancarea pe care i-am pregatit-o. Sau cand mai vroia tarta, ca si aia era buna. Ce haos. Macar de m-as fi ales si eu cu ceva palpabil si eventual ne carnal sau comestibil din toata povestea asta.

la nunta

...I-am spus ca e foarte frumoasa desi nu simteam neaparat asta. De fapt nu o vedeam chiar deloc asa, insa cumva am simtit ca ea, ca si mireasa, are tot dreptul sa auda aceste vorbe, sa se bucure de seara aceea prin toti porii, sa se lase felicitata, admirata, invidiata chiar.
M-am trezit in mijlocul unei nunti de tineret, toti privindu-ma ca o invalida, ceea ce si eram, uimiti de curajul meu de a ma deplasa in carje la o nunta, si cu mila, iar nu cu vreun fel de admiratie pentru tinuta ce o infatisam...am incercat totusi sa trec de bariera invizibila care se crease si sa imi vad de treaba mea de nuntas pana la urma...venisem sa mananc, sa beau, sa ma distrez, doar ca mai putin sa beau, sa dansez si sa ma distrez pana la urma; deci de fapt venisem doar sa privesc. Si amara ti-e privirea cand esti catelusul schiop intr-o mare de oameni care isi pot misca membrele in voie, pe ritmuri imbietoare, care faceau sa-ti vibreze fiecare particica a corpului. Ma bucuram de bucuria lor, iar in mintea mea, asa cum se petrece cam la fiecare nunta la care merg, se derula filmul nuntii mele, aceea care va sa vina la un moment dat. Poate un moment plasat mult prea in viitorul departat, ca sa nu imi permit sa ma regasesc putin in fiecare petrecere de nunta la care merg....

din drafts

Imi place sa cred ca pot sa vad dincolo de ceea ce oamenii vor sa arate. dincolo de ei. uneori le spun ce vad. apoi ei se feresc.
As vrea ca cineva sa vada si dincolo de mine inainte sa inceapa sa ma judece.
Ma gandesc ca daca as avea un cont de facebook as putea sa ajung sa cunosc mai multi oameni. Oameni de care am atata nevoie. Apoi ma gandesc mai bine si imi dau seama ca ar fi totusi o idee proasta.
Oamenii buni stau ascunsi. Nu stiu exact de ce.
Si eu cred ca stau ascunsa. Si par o ciudata pentru multi. Pentru ca incerc sa ma feresc de ceea ce se numeste comun.

O amestecatura (sau alt titlu de aberatie mai bun n-am gasit)

Ei nu stiu ca motivul pentru care nu imi face placere drumul asta e unul simplu: e pentru ca ma chinuie pe interior. Pentru ca revad drumul spre casa dupa ce deja am plecat. Pentru ca imi amintesc inca o data ca plec de langa ei, de langa cei dragi, de langa cei 'ai mei', aia batranii, neintelegatori si pentru care singura speranta e ca ma voi marita, voi face unul-doi copii si voi trai fericita. Si imi voi lua si o masina. Ca sa vin mai repede si mai des pe acasa.

Acasa...ce ciudat suna.
Acum am o alta acasa. Am schimbat cateva pana acum. Acum e prima data cand e scris si numele meu pe o hartie, dar as fi narcicista sa o numesc 'acasa' din moment ce doar sunetul meu rasuna intre pereti, ce doar parfumul meu ramane impregnat, ce doar amprentele mele imi dezvaluie traiul.....desigur impreuna cu miorlaitul, izul si parul motanului care ma asteapta rabdator (NE) de fiecare data cand trantesc usa si rasucesc cheia.
Ii lipseste si o sa.i lipseasca un timp de acum inainte o mana de barbat, o voce impunatoare, un iz masculin, o intuitie...nefemeiasca. o sa-l astept cu obloanele trase si toate sertarele incuiate. Cu ghicitori la geamuri si lacate la usi. Iar eu ma voi ascunde in baie. Atat de greu ii va fi sa ma gaseasca. Se va chinui si va intreba pe toata lumea de mine. Si nimeni n-are sa stie nimic. Asa cum o face si acum. Pentru ca altfel nu-mi explic cum de nu m-a gasit inca. Cum de nu a venit. Cred ca m-am ascuns prea mult....mult timp si prea adanc. Asa incat am ramas aici, cu motanul meu si cu jucariile mele din baie, care acum imi sunt prieteni, confidenti, si tot ce mai ai nevoie intr-o viata incat sa nu te ineci in singuratate...
Si cine imi garanteaza ca daca deschid usa chiar ma va vedea? Sau va dori sa intre?

tremur

Am un tremur in mine.....e ca un tremur al disperarii.
ca un tremur al unui ceas vechi, care e aproape sa anunte ora 12 fix cand trebuie sa bata gongul.
ca un tremur al unei fetite mici ce a stat prea mult langa un munte de zapada. cu care nu se mai poate juca, caci frigul i-a intrat in oase
ca un tremur al unui prim-sarut...pe o banca din parcul din spatele liceului.
ca un tremur de teama si groaza al unui mic in fata unui mare...ca a unei prazi fata in fata cu pradatorul...ca al unui trofeu fata in fata cu vanatorul..
ca un tremur al unei batrane ce incearca neputincioasa sa-si faca mainile sa o asculte si sa poata tina cana cu ceai...cald...
ca un tremur de emotie in fata celui mai mare examen...care oricat de mare ti s-ar parea, habar n-ai oricum cate altele or sa mai vina, si cele mai grele n-or sa aiba legatura cu scoala, desi poate o sa-ti doresti asta..
ca un tremur al unei pisici care toarce adanc cu ochii semi-deschisi, prefacandu-se ignoranta dar stiind totusi tot ce se intampla in jurul ei, si al stapanei sale..
ca un tremur de nervi in care scrasnesti din dinti, inghiti in sec, intorci privirea...si incerci sa o iei de la capat.....

yutzu..

Cred ca nu exista o modalitate frumoasa de a face asta...nu prea sti de unde sa incepi dar cu siguranta sti cum o sa se termine. Nu e niciodata usor. Indiferent de ce parte ai fi. Am trecut prin amandoua. Am fost de amandoua partile. Acum pot sa zic asta. Si doare al naibii de tare chiar si atunci cand esti "the bad guy", sau personajul negativ din poveste. care de fapt vrea sa termine povestea.

N-am fost niciodata o persoana hotarata. Toate deciziile pe care le-am luat in viata asta m-au pus la mare incercare, au fost amanate pana in momentul in care chiar nu se mai putea, si nu am fost mai sigura de 60% pe ele. Dar s-au dovedit a fi bune. destul de bune. chiar foarte bune. pana in momentul de fata. dar ma pot baza oare pe asta mereu?

As vrea sa nu mai dorm. sa simt tot. somnul sa nu-mi aduca uitarea. sa trec prin toate starile ca sa ma pedepsesc.

Il priveam uimita cum mainile, glasul si ochii ii tremurau. Il simteam. dar asta nu ma facea sa ma opresc. Nu puteam sa il mint cu lacrimi in ochi. Stiu ce simtea, pentru ca trecusem prin asta; dar el nu stia ce simt, si de aceea continua sa ma implore.
Ii sarutam buzele aproape mecanic. Ca si cum atingerea aia l-ar fi facut mai putin trist, dar mai mult vulnerabil. Ca si cum gestul in sine m-ar fi izbavit de pacatul pe care aveam sa il comit: sa opresc o dragoste abia infiripata. sa ii rup pe rand, toate frunzele, tulpina si apoi sa scot radacina ce avea sa creasca langa inima mea.
Afectiunea nu este egala cu dragostea.
Afectiunea iti ofera un confort. Dragostea o durere. dulce.
Afectiunea nu iti da fluturi in stomac si nici nu te face sa visezi, sa zbori, sau mai stiu eu ce rahaturi iti mai da dragostea...de ne face atat sa o dorim.

Ma obisnuisem cu el. Si acum stiam ca ma iubeste. Acum nu se mai ascundea. era in stare sa-mi arate prin toti porii ca sa il cred. il credeam oricum. simteam ca m-ar fi facut fericita. intr-un anume fel. o fericire neconditionata si confortabila. dar cine isi doreste asa ceva?
Ma simteam cea mai nenorocita persoana...dar stiam ca o dragostea neimpartasita nu avea sa aduca decat durere....

[]

nu stiu de ce nu mai pot sa traiesc cu ea.
nu de mult imi era cea mai buna prietena...acum doar ma sperie. ma sperie pana si o clipa cu ea. am ravnit-o atat de mult, si m-am bucurat atat de ea, dar acum imi e o povara imensa. parca n-as mai vrea sa mai plece...nici el, nici ei...n-as mai vrea sa plece nimeni de langa mine si nici eu de langa ei, pentru ca doar asa nu as mai ramane - eu si singuratatea mea.
nu mai vreau sa mai am nicio clipa de ragaz, nicio clipa de liniste. am nevoie ca tot timpul sa-mi fie ocupat ca sa nu mai am timp sa ma simt singura.
astept ziua in care voi simti ca imi e aproape chiar si cand va fi departe....dar mai e nevoie de timp pana atunci.
as vrea sa nu-i mai dau drumul...ideii de "pereche" a mea. in orice caz, mi-ar prinde bine o mana vesnic legata de a mea. as putea sa o tin inclestata si tot sa imi fac restul treburilor.
 ma grabesc din nou sa ma prind intr-o cusca doar ca sa simt ca apartin cuiva. nu stiu daca fac bine, dar stiu ca apartenenta te face mai responsabil si iti contureaza un tel.

Un om trebuie sa apartina la ceva sau cuiva, chiar daca numai unui club de golf sau unui catel de apartament.

Profunzimea si sclipirea aia din ochi nu o pot inlocui pentru ca nu o au nici usa, si nici tavanul. nici macar ursuletul pe care il azvarl cand pe pat, cand pe fotoliu...
intelegi acum?
Cand nu esti aici, nu stiu ce gandesti, ce faci, ce simti, ce nevoi ai...
intelegi acum?
 cand nu-mi vezi gesturile, ma chinui sa gasesc cuvintele potrivite ca sa-mi exprim starea....pe care ti-o transmit mereu gresit, oricum....sau poate ca ai nevoie sa fii aici sa vezi exact despre ce e vorba.
intelegi acum?

altfel de habar n-am

m-am abandonat pe mine.
traiesc fara un scop personal.
fara un tel maret de atins.
uneori ma sperie asta. alteori ma bucura.
mint.
nu ma bucura.

--
un scai s-a tinut de mine.
acum ma tin eu de scai.
nu poti stii cat de aiurea e asta. cat de firav e.
cat de greu e sa tin pasul cu el.
caci el se lipeste de tot din jur.
asa cum eu m-am lipit de el.
nu stiu exact de ce imi place sa il am aproape.
dar e cert ca ma enerveaza cand polii nu ni se mai atrag si trebuie sa plece de langa mine.
--
majoritatea weekendurilor ma surprind in pat sau hoinarind dintr-un colt al camerei in celalalt, al celalaltei camere.
nu imi mai face placere sa imi impart timpul doar cu mine.
sunt de prea mult timp singura.
intrebarile parca nu-mi mai dau pace, iar propriile-mi raspunsuri nu ma mai satisfac.
e un cerc vicios lumea asta e mea in care sunt si eu, ce sa crezi?!
cred ca as putea sufoca pe cineva cu prea multa atentie.
la fel cum m-as simti sufocata daca mi s-ar face cum fac eu la randu-mi.
--
imi pare ca ma pierd de mine si ma transform incet incet in scaiul de care multi se feresc....

vis

Noi oamenii suntem foarte egoisti.
Ne temem sa nu pierdem pe cineva drag doar din simplul fapt ca am putea ramane noi singuri. ca am suferi de pe urma unei asemenea pierderi.
nu ne gandim decat la noi si la confortul nostru fizic si psihic.
trebuie sa ii multumesc cuiva ca pana in acest moment m-a privat de pierderea cuiva apropiat.
am avut prieteni carora li s-a luat dreptul la un tata, la o mama, la bunici. intotdeauna m-am gandit ca sunt niste oameni foarte puternici. i-am apreciat.
Eu stiu ca nu as fi putut rezista. ca nu sunt suficient de puternica sa indur o astfel de pierdere. stia ca am nevoie de toti langa mine. cei cu care am crescut, care m-au crescut, cu care am copilarit, cu care m-am jucat, cu care am ras, cu care am interactionat, pe care i-am iubit, pe care i-am urat, cu care am schimbat priviri, cu care am facut schimb de tipete, pe care i-am atins, care mi-au scris pe inima, carora le-am furat din zile, din ani, pe care i-am zarit, cei care m-au privit.
pierderea vreunuia dintre ei m-ar fi distrus. niciodata nu mi-am imaginat viata fara unul din ei.
unii oameni vin, altii pleaca. dar cumva, toti imi raman. cumva, e un confort interior sa  stiu ca undeva in viata asta am sa ii mai intalnesc.
imi aduc aminte si acum perfect momentul in care am aflat ca strabunica murise. cred ca aveam undeva pe la 7 ani. si am plans. am plans mult.
de curand am visat ca cineva drag imi murise. si plangeam atat de mult. si m-am trezit plangand in toiul noptii. si parca as mai fi plans...doar la gandul ca asta s-ar putea intampla.
stiu ca la un moment dat va trebui sa infrunt si asta. dar cum?
cum as putea sa indur pierderea cuiva care e nascut in aceeasi zi cu mine? cu ce drept as putea sa mai sarbatoresc trecerea anilor daca as stii ca nu mai am cu cine sa impart o diferenta de 54 de ani? cum as putea sa imi mai aduc aminte de copilarie daca cei care mi-au facut-o frumoasa de amintit nu mai sunt acolo? de ce m-as mai duce in vizita "la tara" daca tara aceea ar fi goala...ce insemnatate as mai avea fara bunici?
si totusi cu ce drept sa ii implor sa ramana langa mine cand suntem atat de adanciti in traiul nostru zilnic, cu ce drept sa le spun sa mai stea cand eu ii vizitez doar din cand in cand...? cu ce curaj sa le vorbesc despre cat merita sa traiasca atunci cand fiecare zi aduce o noua durere...fizica...si un sac de amintiri despre vremea de odinioara..?
noi oamenii suntem atat de egoisti....

dedicatie

...si pentru ca o iubesc mult pe lauracosoi:

for those who ask me why

I wanna take you somewhere so you know I care
But it's so cold and I don't know where...
I brought you daffodils in a pretty string
But they won't flower like they did last spring...

And I wanna kiss you, make you feel alright
I'm just so tired to share my nights...
I wanna cry and I wanna love
But all my tears have been used up
On another love.

And if somebody hurts you, I wanna fight
But my hands been broken, one too many times..
So I'll use my voice, I'll be so fucking rude
Words they always win, but I know I'll lose...

And I'd sing a song, that'd be just ours
But I sang 'em all to another heart..
And I wanna cry I wanna learn to love
But all my tears have been used up
On another love.

And I wanna cry, I wanna fall in love

But all my tears have been used up
On another love......

Tom Odell lyrics

conquered

"Beautiful morning, isn't it?"
Her voice had a carefree, I've-conquered-the-world lilt to it. The kind only kids her age are able to muster...
...
Then
All at once the sweetness evaporated, the lilt in her voice replaced by a cold, hard edge. She gave everyone the look now - that flat, deadly, animal stare she'd practiced for hours. He said her ability to do that was better than any weapon he owned, and he owned a lot of weapons...
She was the kind of woman men write sonnets about. Fight duels over....

*Kiss her goodbye, Robert Gregory Browne 

ce nu mai pot si nu mai poti

Stiu cat nu-ti placea fesul meu…dar era singurul pe care il aveam…

Nu-ti placea sa merg la cumparaturi cu sacosa mea de panza cu miky mousi…ziceai ca e de babe…

As vrea sa-mi mai spui o data ca sunt o ciudata atunci cand ma dau cu crema pe maini si incep sa o intind cu dosul palmelor…

Sa-mi spui “crazy woman” intr-un mod atat de dragut….sa emani iubire cand imi zici asta…

Sa mananc o omleta in forma de pizza cu mult mult ulei, facuta de tine….

Sa mananc mancarea inaintea ta, si tu sa te uiti la mine asteptand sa se raceasca

Sa-l lovesti pe coco cu frimituri de paine in timpul asta, iar eu sa-ti zic sa-l lasi in pace.

Sa te mai rog o data sa gusti din ficateii mei cu ceapa.

Sa iti spun sa dai teveul mai incet….si mai incet….si mai incet..

Sa dorm

Sa dorm pe pieptul tau tare si osos….sa-ti aud inima batand neregulat….tu sa te joci cu un cartiont de al meu, apoi sa ti se incurce degetul in el.

Sa dormim goi.

Sa-ti ceri scuze cand te imbeti, sa o trezesc pe maicata sa ma ajute cand iti e rau…

Sa te astept acasa cu prajiturele….tu sa le mananci pe nesaturate si sa uiti sa-mi zici ca au fost bune.

Sa pleci de la masa inainte ca eu sa termin. Sa nu ma ajuti la stransul mesei.

Sa nu ma ajuti la nimic.

Sa-mi iei biskrem si dulciuri cand ne certam…crezand ca asa o sa treaca totul…

Sa te aranjezi excesiv inainte sa iesi pe usa.

Sa te astept de fiecare data cand trebuie sa mergem la ploiesti.

Sa ma trezesc intotdeauna eu prima.

Sa te prefaci ca nu-ti pasa cand eu plang

Sa nu asculti niciodata cand te rog sa te imbraci mai gros…

Sa compari mereu mana ta de urias cu a mea, de pitic…

Sa te sarut cand plec la munca, sa ma saruti cand pleci in targ…