Al doilea negru

Ce motive sa traiasca ii mai poti da unui om ajuns la 85 de ani, dupa ce singura persoana pentru care mai traia l-a parasit si s-a dus intr-un loc cu soare si multa verdeata, dupa cum suntem indemnati sa credem? Persoana cu care isi legase viata intr-o casnicie de mai bine de 50 de ani, pe care o cunostea cu mult inainte de atat, pe care o ingrijise la pat in ultimii 5 ani, pe care o spalase, careia ii gatea, pe care o hranea, cu care vorbea ca ea sa nu uite, careia ii promisese ca va trai doar pentru a avea grija de ea. Lumea lui s-a prabusit odata cu ea. Ce motive sa ii mai dai? ca ar fi bine sa mai traiasca, sa stea in casa si sa se ingrijeasca, sa se hraneasca si sa se uite la televizor asteptand cuminte ca nepotii si copiii sa il viziteze...o data pe luna poate?! Il poti condamna? Il poti condamna ca si-ar fi dorit sa sara in groapa aia de pamant odata cu ea? il poti condamna ca nu mai vrea sa mai manance? ca nu vrea sa mearga la spital? ca nu vrea sa fie operat, tratat, ci doar lasat sa moara, sa se duca o va putea reintalni pe ea...?
Ce facem pentru batranii nostri? cum ii putem consola...?
ma simt atat de neputincioasa si ma doare durerea lui...
de o saptamana astept in fiecare zi doar ora 16 cand usa cu cartela se deschide, cand imi iau botosii de plastic in picioare si ma duc la patul lui unde il mangai asa cum nu l-am mangaiat niciodata cand era bine, in putere si statea in picioare....
suntem nascuti in aceeasi zi. si niciodata ziua mea nu va mai fi motiv de sarbatoare daca el nu va mai fi.

2020. primul negru

Bunica sta moarta pe masa din sufragerie.

Moartea...abordata de atatea domenii si de atatia.

Ne uitam la filme in care oamenii mor in diferite feluri, in care sunt impuscati de exemplu iar noi tinem cu personajul principal, ne dorim sa moara personajul negativ si ne transpunem in el dandu-ne cu parerea si spunand ce lucruri terifiante am fi facut noi in locul lor.
citim in carti de personajele care mor, circumstantele respective sau ce impact produc asupra celorlalte personaje, ne face placere sa aflam asta.
jucam jocuri cu batai, pistoale, puteri magice in care omoram personaje fictive si ne face placere cand reusim asta.
auzim la stiri de morti spectaculoase sau nu, accidentale sau nu, ciudate, normale, banale, la noi in tara sau in alta tara, la noi in oras sau pe alt continent si suntem curiosi sa aflam detalii, gustam stirea, ne minunam pe mai departe.

dar nimic din toate astea nu se compara cu moartea care apare in preajma ta. cand cineva drag dispare pur si simplu din viata ta.
Brusc nu mai traiesti un film, nu esti pe urmele unui infractor, nu poti sa il invii in capitolul urmator, nu poti sa dai undo, nu poti sa schimbi canalul. E aici. E langa tine. Moartea e vie.

Cumva am fost ferita de evenimente nefericite. Am avut multe prietene si prieteni care nu mai aveau de mult bunici, sau poate chiar si unul din parinti. N-am putut niciodata sa ma pun in locul lor pentru ca nu am avut cum. Spuneam cu mandrie ca pana la varsta de 29 de ani eram fericita "posesoare" a 2 parinti biologici si ambii bunici aferenti - 2 mamai si 2 tatai cum ii numeam eu. Toata lumea era foarte surprinsa cand le spuneam si cumva simteam ca sunt invidiata pentru asta.
Acum unul din cei 4 m-a parasit. Adunase niste ani de chin si suferinta la pat. Toata lumea se astepta la asta. Toata lumea isi dorea ca cineva sa ii curme suferinta. Sa nu se mai chinuie, asa se zice. De multe ori il intrebam pe Dumnezeu ce plan ciudat mai are si ce vrea sa demonstreze tinand-o asa in agonia asta. Iar cand intr-un final se intampla, cu toate ca stii ca i-ar fi mai bine asa, inevitabil te loveste un gol, o realitate, aceea ca nu vei mai revedea persoana respectiva decat in amintire.

nu cred ca e un post dragut pentru un "come-back", dar cred ca doar trebuia sa insir lucrurile astea aici, ca sa imi aduc aminte peste timp...

?

Mai e cineva aici?

a 2a cadere

As fi vrut sa ma astepte in fata casei, sa fie acolo cand ajung, desi n-ar fi avut cum sa stie cand se va intampla asta, pentru  ca nu m-a intrebat, pentru ca  nu mai conta....
A fost ca si cand mi-am luat o piatra de pe inima, dar in schimb am lasat sa cada peste un bolovan mare, imens...
Ii interziceam inimii din nou sa mai simta. iar acum nu mai puteam sa respir. era ceva ce ma apasa rau...ma apasa inima? ma apasa pe piept, pe plamani? respiram greu si ma dureau coastele cand o faceam. privirea imi era paienjenita de lacrimi...ploi din suflet.
El nu era acolo.
simteam ca as fi vrut sa scriu toate astea. tot ce simteam, prin toti porii in mine.
ma simteam ca un personaj dintr-o carte si as fi vrut sa stiu cum m-ar fi vazut altii, care ma citeau. ma vedeau mai urata? ma vedeau mai frumoasa? stiau ca sunt aproape toata imbracata in negru si cu o gluga pe cap?
"orice despartire e ca o moarte...", sau ca o inmormantare....cred ca citisem asta undeva.
asa vroiam sa plang: sa plang ca si cum mi-ar fi murit cineva. cineva drag.....

asa gandesc

Ai plecat cu tot cu ochii tai,

Cu tot cu buze dulci, 

Cu freamat si scantei, 

Si fluturi toti i-ai luat cu tine 

Nu te-ai gandit ca n-ai ce face tu cu ei... 

Ai plecat si dorul nu l-ai luat 

Mi l-ai lasat doar mie 

Si nu voiam, acum eu ce ma fac 

Cu cine sa impart un dor de..tine 

Caci nimeni nu te stie, nu stie ce-i cu mine 

De ce am ramas tragand dorul de tine 

E ca un dar ce nu pot sa-l arunc... De l-am primit, trebuie sa ma-nfrupt... 

Ai plecat si poate ca e bine, de acum eu sa nu mai fiu cu tine 

E doar un gol in mine, dar nu ma va seca.. 

E-un dor de fluturi, de iubire, de ceea ce putea urma. 

De plec si eu, atunci ce ar mai ramane, nimic nu cred, nici nu-mi inchipuiesc; Caci daca tu nu esti si eu n-as fi, n-am mai fi fost nici noi, nicicand, asa gandesc..

altu'

Imi parea ca totul se modificase, de la culoarea cerului pana la culoarea zebrei pe care treceam. Mi-am incercat ultima sansa dupa lungi ore de pus in balanta, cand in final mi-am zis ca un sfarsit nu poate fi sfarsit pana cand nu simt eu ca e sfarsit, si oricum eu relatii mai mici de un an nu avusesem. Ce se intamplase cu cele 6luni in care s-ar fi presupus ca nu am fi facut nimic, doar am fi incercat sa ne cunoastem? Totul s-a petrecut cu atata rapiditate si ardoare ca ma trezisem deja intr-o relatie plina de rutina comuna si proasta, presarata doar din cand in cand, in miezul noptii, cu dulcegarii si mici, foarte mici, sentimente. Oare asta era de fapt ce imi doream si dupa ce plangeam? Plangeam dupa om sau dupa ce ma facuse sa simt? Ma facuse sa simt ceva in afara sa plang? Sau era doar frica inbatabila de o alta singuratate? Sau era dezamagirea ca lucrurile nu se petrecusera intocmai cum mi-as fi dorit eu, ca era ceva care ma atragea sec, ca fluturii din stomac (sau larvele care mai salasluiau pe acolo) se trezisera la viata, ca nu stiam inca totul, ca nu il dezgolisem inca de toate secretele lui, ca nu ii intrasem inca pe sub piele, sau poate ca o facusem dar in ruptul capului nimeni si nimic nu imi confirmase asta.

Si in plus citeam o carte care ma invata sa ma iubesc mai mult pe mine, sa constientizez ca merit mai mult si alte cateva bla bla uri, pe care chiar le credeam, plangeam la ele, nu ma intelegeti gresit, doar ca nu le puteam aplica. Nu inca. Nu cu situatia asta pe cap. A real bargain if you ask me. And heartgain. Or pain. Credeam ca ma va vedea diferita. Intr-un mod spectaculos de diferita. Intr-un mod in care sa nu mai vrea sa ma mai lase din mana. Ca pe o carte buna pe care nu vrei sa o imprumuti. Ca pe o bucata de tort pe care nu mai poti sa il mananci pentru ca deja esti full, dar pe care nu poti si nu poti sa il lasi pentru mai tarziu. Pentru ca timpul sa te bucuri de tot ce ai e acesta, e acum. Si atunci...de ce?

Sunt sigura ca ma incearca o emotie fada, ca m-a umplut de tot, pana la refuz. Si cum sa scap din orice imprejurare de genul altfel decat sa plang? Si apoi prietena mea, alaturi de inca 3 carti imi spun ca cel care ma va merita nu o sa ma faca sa plang, si ca de fapt trebuie sa renunt la "raul" asta. Pai si daca nu m-a facut el, ci m-a facut emotia, ci m-a facut dragostea asta seaca, ci m-am facut singura pentru ca am primit in suflet pe cineva pe care nu il puteam controla, a umblat fara lesa si a dislocat chestii pe acolo. Si la el inca era inchis. Nu s-a deschis nicio clipa. Sau poate doar atunci cand mi-a spus ca ii place mancarea pe care i-am pregatit-o. Sau cand mai vroia tarta, ca si aia era buna. Ce haos. Macar de m-as fi ales si eu cu ceva palpabil si eventual ne carnal sau comestibil din toata povestea asta.

Dupa deget

Articol genial scris de Andra Chirnogeanu, aici

  Nu dau doi bani pe societatea asta care ne învață să fim liberi și să nu punem suflet.Nu dau două parale pe noua ordine a firii unde toată lumea e prea ocupată pentru sentimente adevărate și își fu*e viața, alegând calea ușoară.Sunt femeie și am fost învățată de filme, de prieteni, de cărți, de toți din jur că nu trebuie să spun ce simt, că trebuie să joc, să fac pe neinteresata, să nu dau primul mesaj sau Doaaaaaaamne ferește!, să spun că îl plac… că par disperată.De când am ajuns să ne cerem scuze că vrem confirmări? Refuz să-mi fie rușine că vreau să îi zic boului viselor mele că mi-aș dori să-l văd mai des sau că vreau să știu că se gândește la mine, că vreau să știu unde mă plasez în viața lui.Atât de independentă ce sunt și Single and Fabulous, încât ajung seara la 10-11 acasă, că doar sunt femeie puternică și concentrată pe carieră, intru pe ușă, spun „Hey, baby, I’m home”, râd de cât de deșteaptă sunt eu, bat Hi5 în aer cu mine și apoi mă duc să plâng un pic în pernă. ‘A mai independentă, eu sunt.Refuz, dom’le, refuz să mă explic. Așa sunt eu, femeie. O meduză înconjurată de ziduri de beton. Să  faci și cea mai mică crăpătura în zidurile alea și mă scurg de zici că toată sunt o bezea. Și îmi asum. Asta sunt.Mi-e dor de o conversație reală cu un om real. Mi-e dor de o seară de povestit la un ceai sau la un pahar de vin, mi-e dor de o îmbrățișare dintr-aia de drag (le mai țineți minte pe alea? îmbrățișările alea în care pare că te scufunzi cu sufletul). Nu mai pot să text-uiesc, să fac poze, să vorbesc la telefon. Am nevoie de ceva real în viața mea. Și nu vreau să-mi cer scuze pentru asta.Nu știu cum erați voi când erați mici, dar eu mi-am făcut primul prieten după ce am jucat fotbal în curtea liceului. Mi-a zis că mă place, ne-am pupat pe obraz. Și de atunci am fost împreună. Și a fost frumos tare. Acum dai 100000 de mesaje, stai 1000000 de ore la telefon, eventual ți-o tragi o dată, de două ori și habar n-ai unde stai sau care e statusul. Și mai rău de atât, ți-e „aiurea” să întrebi. Pentru că nu știi. Habar n-ai, ești mâncată de incertitudini. Și asta-i valabil pentru toate genurile, fie femei sau bărbați, toți preferăm să ne ascundem sub o masca de „I don’t care” şi „keep it casual”, în loc să ne arătăm cum suntem: reali, umani, ușor de rănit, doritori de iubit.Astăzi vorbeam cu o prietenă care îmi povestea de tipul de care e îndrăgostită de vreo şase luni. Ea își face planuri, se pregătește să iasă în club, se gătește și se spoieşte, îi dă Zânul mesaj să iasă la Dristor pe la 12 noaptea când și-a făcut timp pentru ea și imediat o vezi pe prințesa noastră cum își dă spoiala jos, își ciufuleşte părul la care s-a chinuit vreo două ore ca să-l facă să stea decent, își șterge machiajul cu un șervețel uscat, ca să se vadă că e machiata, dar nu că ar fi avut vreun plan de ieșit. Că așa e ea, proastă, și-l așteaptă pe Mândrul Soare să îi dea un semn.Și au ieșit… și a fost drăgut și el a fost ok până i s-a făcut somn… și ea l-a dus acasă. Și a doua zi n-au mai vorbit…Cine ne dă voie să fim atât de oarbe? Da, e vorba aia „S-a îndrăgostit cum fac toate femeile inteligente. Ca o proastă” și zâmbim sec. Păi de ce? Ne plaaaace drama, ne place să simțim că suntem într-un film în care vine el alergând după a 15-a mia criză a noastră în care „Nu-i mai dau niciun mesaj, gata, să scrie el. La revedere.“El nu știe, el habar n-are. Că tu i-ai zis că e casual, că nu e problemă, că nici tu nu ai timp și că te concentrezi pe carieră.A dracului carieră, când tu stai la muncă și te gândești la el, te întrebi de ce nu-ți scrie ție, că-l vezi că e online pe Whatsapp. Și te apuci s-o stalk-uieşti pe Facebook pe fosta. Pe verişoară-sa. Pe aia de care zicea că e doar prietenă, pe mă-să, te uiți la poze din 2000, unde a fost tag-uit și vezi că a fost cu una. O cauți pe aia, vezi că e căsătorită și are copil, zoom-ezi pe copil să vezi dacă seamănă vreunul cu el. Are doi ochi. Clar e al lui! Și aia e curvă. Punct. Și uite așa, el e nenorocit, ca toți bărbații.Până la primul „Hey, cf?” Și atunci se spulberă independența voastră ca pantofii Cenuşăresei după 12 noaptea… Nu mai e prost și copilul ăla parcă nu semăna atât de tare cu el. Și are treabă, măi, muncește. Și tu înțelegi asta, că și tu muncești, și na…

la nunta

...I-am spus ca e foarte frumoasa desi nu simteam neaparat asta. De fapt nu o vedeam chiar deloc asa, insa cumva am simtit ca ea, ca si mireasa, are tot dreptul sa auda aceste vorbe, sa se bucure de seara aceea prin toti porii, sa se lase felicitata, admirata, invidiata chiar.
M-am trezit in mijlocul unei nunti de tineret, toti privindu-ma ca o invalida, ceea ce si eram, uimiti de curajul meu de a ma deplasa in carje la o nunta, si cu mila, iar nu cu vreun fel de admiratie pentru tinuta ce o infatisam...am incercat totusi sa trec de bariera invizibila care se crease si sa imi vad de treaba mea de nuntas pana la urma...venisem sa mananc, sa beau, sa ma distrez, doar ca mai putin sa beau, sa dansez si sa ma distrez pana la urma; deci de fapt venisem doar sa privesc. Si amara ti-e privirea cand esti catelusul schiop intr-o mare de oameni care isi pot misca membrele in voie, pe ritmuri imbietoare, care faceau sa-ti vibreze fiecare particica a corpului. Ma bucuram de bucuria lor, iar in mintea mea, asa cum se petrece cam la fiecare nunta la care merg, se derula filmul nuntii mele, aceea care va sa vina la un moment dat. Poate un moment plasat mult prea in viitorul departat, ca sa nu imi permit sa ma regasesc putin in fiecare petrecere de nunta la care merg....

din drafts

Imi place sa cred ca pot sa vad dincolo de ceea ce oamenii vor sa arate. dincolo de ei. uneori le spun ce vad. apoi ei se feresc.
As vrea ca cineva sa vada si dincolo de mine inainte sa inceapa sa ma judece.
Ma gandesc ca daca as avea un cont de facebook as putea sa ajung sa cunosc mai multi oameni. Oameni de care am atata nevoie. Apoi ma gandesc mai bine si imi dau seama ca ar fi totusi o idee proasta.
Oamenii buni stau ascunsi. Nu stiu exact de ce.
Si eu cred ca stau ascunsa. Si par o ciudata pentru multi. Pentru ca incerc sa ma feresc de ceea ce se numeste comun.

O amestecatura (sau alt titlu de aberatie mai bun n-am gasit)

Ei nu stiu ca motivul pentru care nu imi face placere drumul asta e unul simplu: e pentru ca ma chinuie pe interior. Pentru ca revad drumul spre casa dupa ce deja am plecat. Pentru ca imi amintesc inca o data ca plec de langa ei, de langa cei dragi, de langa cei 'ai mei', aia batranii, neintelegatori si pentru care singura speranta e ca ma voi marita, voi face unul-doi copii si voi trai fericita. Si imi voi lua si o masina. Ca sa vin mai repede si mai des pe acasa.

Acasa...ce ciudat suna.
Acum am o alta acasa. Am schimbat cateva pana acum. Acum e prima data cand e scris si numele meu pe o hartie, dar as fi narcicista sa o numesc 'acasa' din moment ce doar sunetul meu rasuna intre pereti, ce doar parfumul meu ramane impregnat, ce doar amprentele mele imi dezvaluie traiul.....desigur impreuna cu miorlaitul, izul si parul motanului care ma asteapta rabdator (NE) de fiecare data cand trantesc usa si rasucesc cheia.
Ii lipseste si o sa.i lipseasca un timp de acum inainte o mana de barbat, o voce impunatoare, un iz masculin, o intuitie...nefemeiasca. o sa-l astept cu obloanele trase si toate sertarele incuiate. Cu ghicitori la geamuri si lacate la usi. Iar eu ma voi ascunde in baie. Atat de greu ii va fi sa ma gaseasca. Se va chinui si va intreba pe toata lumea de mine. Si nimeni n-are sa stie nimic. Asa cum o face si acum. Pentru ca altfel nu-mi explic cum de nu m-a gasit inca. Cum de nu a venit. Cred ca m-am ascuns prea mult....mult timp si prea adanc. Asa incat am ramas aici, cu motanul meu si cu jucariile mele din baie, care acum imi sunt prieteni, confidenti, si tot ce mai ai nevoie intr-o viata incat sa nu te ineci in singuratate...
Si cine imi garanteaza ca daca deschid usa chiar ma va vedea? Sau va dori sa intre?

tremur

Am un tremur in mine.....e ca un tremur al disperarii.
ca un tremur al unui ceas vechi, care e aproape sa anunte ora 12 fix cand trebuie sa bata gongul.
ca un tremur al unei fetite mici ce a stat prea mult langa un munte de zapada. cu care nu se mai poate juca, caci frigul i-a intrat in oase
ca un tremur al unui prim-sarut...pe o banca din parcul din spatele liceului.
ca un tremur de teama si groaza al unui mic in fata unui mare...ca a unei prazi fata in fata cu pradatorul...ca al unui trofeu fata in fata cu vanatorul..
ca un tremur al unei batrane ce incearca neputincioasa sa-si faca mainile sa o asculte si sa poata tina cana cu ceai...cald...
ca un tremur de emotie in fata celui mai mare examen...care oricat de mare ti s-ar parea, habar n-ai oricum cate altele or sa mai vina, si cele mai grele n-or sa aiba legatura cu scoala, desi poate o sa-ti doresti asta..
ca un tremur al unei pisici care toarce adanc cu ochii semi-deschisi, prefacandu-se ignoranta dar stiind totusi tot ce se intampla in jurul ei, si al stapanei sale..
ca un tremur de nervi in care scrasnesti din dinti, inghiti in sec, intorci privirea...si incerci sa o iei de la capat.....

cucap

I: "......are si ceva din tine....un tupeu dar cu cap..."

Am si caut (din categoria vreau si imi doresc)

[oferta expirata]

1 vs 1

Ati observat vreodata cum luna nu vrea sa se duca la culcare desi soarele de mult si-a facut aparitia pe cer...?
E ca si cum luna inca mai are de ascultat povestile indragostitilor, ale singuraticilor...
ca si cum ar mai avea inca de ascuns tainele nocturne..
Ca si cum mai are inca de vegheat somnul somnorosilor

E ca si cum ar preda stafeta soarelui. ca si cum i-ar spune "buna dimineata" si ar mai sta la o cafea, soarele intinzandu-si din ce in ce razele, iar luna scazandu-si din ce in ce intensitatea.

dupa 4 zile

Am gasit asta pe Alexunu


Îți scriu să te-anunț că știu cum te simți, când ți se pare că inima ta bate degeaba și îți e teamă să stai s-o asculți pentru că ea nu te-ar lăsa să te minți și poate nu vrei să te vezi din afară cum rătăcești pe distanța veșnic egală dintre ce ești și ce ți se pare că trebuie să fii, când paralizezi la marginea vieții, un biet spectator la un film cu pretenții din care nu rezonezi cu nimic și totuși rămâi cuminte în sală de parcă nu ai de ales și încă n-ai înțeles că filmul tot tu-l proiectezi și-ți vine să urli la oameni pe stradă că e atâta iubire în tine și nu reușește să iasă afară, că vrei să atingi o ființă umană, că vrei să o vezi și vrei să te vadă, că vrei să trăiești, nu doar să respiri, că nu îndrăznești să te-oprești și să fii cine ești de teamă că lumea întreagă s-ar duce în față și te-ar uita imediat și-acum e momentul în care aș vrea să închei cu ceva minunat, să-ți arăt o ieșire, să-ți dau eu un sens, un răspuns sau iubire, ei bine, nu am nimic să-ți ofer, am vrut doar să-ți spun că știu cum te simți, că suntem mai mulți și în cazul în care nu ne salvăm separat, putem să-ncercăm împreună, sau poate ne ținem o vreme de mână, așa izolați, imperfecți și speriați.