..si doar privindu-l 15 minute ca intreaga viata viitoare mi-a aparut in fata ochilor; si l-am trecut prin toate starile...si parca intreaga viata aveam sa mi-o petrec cu el. Era actorul perfect din toate scenariile mele...

"Sentimentul asteptarii....are un sens de sine statator diferit de asteptarea unui lucru oarecare...
Asteptarea e ceva care se taraste dupa tine, ca umbra de care nu te desparti o viata intreaga..."

...ce nu stim despre noi o sa ne spuna anii...

[]

nu stiu de ce nu mai pot sa traiesc cu ea.
nu de mult imi era cea mai buna prietena...acum doar ma sperie. ma sperie pana si o clipa cu ea. am ravnit-o atat de mult, si m-am bucurat atat de ea, dar acum imi e o povara imensa. parca n-as mai vrea sa mai plece...nici el, nici ei...n-as mai vrea sa plece nimeni de langa mine si nici eu de langa ei, pentru ca doar asa nu as mai ramane - eu si singuratatea mea.
nu mai vreau sa mai am nicio clipa de ragaz, nicio clipa de liniste. am nevoie ca tot timpul sa-mi fie ocupat ca sa nu mai am timp sa ma simt singura.
astept ziua in care voi simti ca imi e aproape chiar si cand va fi departe....dar mai e nevoie de timp pana atunci.
as vrea sa nu-i mai dau drumul...ideii de "pereche" a mea. in orice caz, mi-ar prinde bine o mana vesnic legata de a mea. as putea sa o tin inclestata si tot sa imi fac restul treburilor.
 ma grabesc din nou sa ma prind intr-o cusca doar ca sa simt ca apartin cuiva. nu stiu daca fac bine, dar stiu ca apartenenta te face mai responsabil si iti contureaza un tel.

Un om trebuie sa apartina la ceva sau cuiva, chiar daca numai unui club de golf sau unui catel de apartament.

Profunzimea si sclipirea aia din ochi nu o pot inlocui pentru ca nu o au nici usa, si nici tavanul. nici macar ursuletul pe care il azvarl cand pe pat, cand pe fotoliu...
intelegi acum?
Cand nu esti aici, nu stiu ce gandesti, ce faci, ce simti, ce nevoi ai...
intelegi acum?
 cand nu-mi vezi gesturile, ma chinui sa gasesc cuvintele potrivite ca sa-mi exprim starea....pe care ti-o transmit mereu gresit, oricum....sau poate ca ai nevoie sa fii aici sa vezi exact despre ce e vorba.
intelegi acum?

altfel de habar n-am

m-am abandonat pe mine.
traiesc fara un scop personal.
fara un tel maret de atins.
uneori ma sperie asta. alteori ma bucura.
mint.
nu ma bucura.

--
un scai s-a tinut de mine.
acum ma tin eu de scai.
nu poti stii cat de aiurea e asta. cat de firav e.
cat de greu e sa tin pasul cu el.
caci el se lipeste de tot din jur.
asa cum eu m-am lipit de el.
nu stiu exact de ce imi place sa il am aproape.
dar e cert ca ma enerveaza cand polii nu ni se mai atrag si trebuie sa plece de langa mine.
--
majoritatea weekendurilor ma surprind in pat sau hoinarind dintr-un colt al camerei in celalalt, al celalaltei camere.
nu imi mai face placere sa imi impart timpul doar cu mine.
sunt de prea mult timp singura.
intrebarile parca nu-mi mai dau pace, iar propriile-mi raspunsuri nu ma mai satisfac.
e un cerc vicios lumea asta e mea in care sunt si eu, ce sa crezi?!
cred ca as putea sufoca pe cineva cu prea multa atentie.
la fel cum m-as simti sufocata daca mi s-ar face cum fac eu la randu-mi.
--
imi pare ca ma pierd de mine si ma transform incet incet in scaiul de care multi se feresc....

lipsa de activitate

*toata ziua m-am jucat cu asta:
http://img0.liveinternet.ru/images/attach/c/5/3970/3970473_sprite198.swf

pe muzica lui Praetor

D: " Nu iti cer sa ma iubesti cu vorbe. stii ce zic."

fior

"In acea seara am cunoscut pentru prima oara in familia mea fiara infricosatoare care se ascunde in interiorul omului. Atunci le-am vazut pentru prima oara ochii iesiti din orbite, gaturile lungite de furie si venele umflate. atunci le-am auzit pentru prima oara strigatele inspaimantatoare. fireste, n-a fost ultima oara. am vazut si mai apoi privelisti asemanatoare. pe masura ce cresti, te obisnuiesti. pentru ca obisnuita asta inseamna sa cresti. ori de cate ori vad un om care tipa, plange, striga sau e furios, imi amintesc groaza si incordarea pe care le-am simtit in clipa in care m-am intalnit cu fiara asta. poate de aceea am ramas mereu copil, si vinovat pe de-o parte..."

I: "Ai plamanii mari?"


~  :)

no-nick-name

'Nobody's gonna call me "Simo" from now on....
guess i'm gonna miss that.....

[ ~ Timpul iute alearga...cand esti aici.

 Cand esti departe...face pasi mici. ~ ]

vis

Noi oamenii suntem foarte egoisti.
Ne temem sa nu pierdem pe cineva drag doar din simplul fapt ca am putea ramane noi singuri. ca am suferi de pe urma unei asemenea pierderi.
nu ne gandim decat la noi si la confortul nostru fizic si psihic.
trebuie sa ii multumesc cuiva ca pana in acest moment m-a privat de pierderea cuiva apropiat.
am avut prieteni carora li s-a luat dreptul la un tata, la o mama, la bunici. intotdeauna m-am gandit ca sunt niste oameni foarte puternici. i-am apreciat.
Eu stiu ca nu as fi putut rezista. ca nu sunt suficient de puternica sa indur o astfel de pierdere. stia ca am nevoie de toti langa mine. cei cu care am crescut, care m-au crescut, cu care am copilarit, cu care m-am jucat, cu care am ras, cu care am interactionat, pe care i-am iubit, pe care i-am urat, cu care am schimbat priviri, cu care am facut schimb de tipete, pe care i-am atins, care mi-au scris pe inima, carora le-am furat din zile, din ani, pe care i-am zarit, cei care m-au privit.
pierderea vreunuia dintre ei m-ar fi distrus. niciodata nu mi-am imaginat viata fara unul din ei.
unii oameni vin, altii pleaca. dar cumva, toti imi raman. cumva, e un confort interior sa  stiu ca undeva in viata asta am sa ii mai intalnesc.
imi aduc aminte si acum perfect momentul in care am aflat ca strabunica murise. cred ca aveam undeva pe la 7 ani. si am plans. am plans mult.
de curand am visat ca cineva drag imi murise. si plangeam atat de mult. si m-am trezit plangand in toiul noptii. si parca as mai fi plans...doar la gandul ca asta s-ar putea intampla.
stiu ca la un moment dat va trebui sa infrunt si asta. dar cum?
cum as putea sa indur pierderea cuiva care e nascut in aceeasi zi cu mine? cu ce drept as putea sa mai sarbatoresc trecerea anilor daca as stii ca nu mai am cu cine sa impart o diferenta de 54 de ani? cum as putea sa imi mai aduc aminte de copilarie daca cei care mi-au facut-o frumoasa de amintit nu mai sunt acolo? de ce m-as mai duce in vizita "la tara" daca tara aceea ar fi goala...ce insemnatate as mai avea fara bunici?
si totusi cu ce drept sa ii implor sa ramana langa mine cand suntem atat de adanciti in traiul nostru zilnic, cu ce drept sa le spun sa mai stea cand eu ii vizitez doar din cand in cand...? cu ce curaj sa le vorbesc despre cat merita sa traiasca atunci cand fiecare zi aduce o noua durere...fizica...si un sac de amintiri despre vremea de odinioara..?
noi oamenii suntem atat de egoisti....

Post ne-subiectiv

http://www.piticigratis.com/2014/07/de-ce-romanii-sunt-urati/

dedicatie

...si pentru ca o iubesc mult pe lauracosoi:

vreau sa am voie

Aceasta mama vorbeste asa frumos cu si despre copilul ei ca nu m-am putut abtine sa nu ii fur iar o postare.

Link aici.

Da, copile, ai voie!
Să plîngi cît și cînd dorești, chiar dacă mă doare capul, chiar dacă dorm vecinii.

Să rîzi tare, chiar dacă e 6 dimineața și restul Universului doarme.

Să mergi desculță prin casă, prin pat, pe iarbă, în nisip, în vizită la prieteni, pînă-ți faci tălpile negre. Le spălăm!

Să nu mănînci tot din farfurie, tu știi mai bine cînd ți s-a umplut stomacul.

Să-mi spui ce vrei, cînd vrei, chiar dacă o să mă supere sau o să mă enerveze. Vreau să știu, nu să nu știu.

Să stai în brațe. Nu ești prea mare, niciodată n-o să fii prea mare pentru brațele mele.

Să ceri o poveste. Povești nu-s niciodată destule, nici pentru mine, și eu îs bătrînă.

Să întrebi de ce, de unde, cine, de ce, de ce, de o mie de ori dece . Chiar dacă n-o să știu să răspund de fiecare dată, promit să inventez explicații frumoase.

Să te joci cu orice nu te rănește, chiar dacă nu-s tocmai jucării. Poți să-i spui ciorăpelului o poveste după ce-l botezi Mițu, mi se pare nemaipomenit că ai așa imaginație.

Să pleci în parc fără pantaloni, doar cu un tutu roz prin care ți se văd chiloții de hîrtie. Eu și acum regret că n-am avut curajul să mă îmbrac mai des cum mi-ar fi plăcut.

Să nu împarți cu alți copii dacă nu vrei să împarți. O să vină o vreme cînd n-o să mai poți fi nepoliticoasă. Acum, cînd ai doi ani, eu zic că e perfect acceptabil.

Să mai ceri 5 minute. De dat în leagăn, de alergat pisica, de lenevit pe canapea. O să le primești negreșit, fac eu rost de ele de undeva. Curînd o să te grăbești la grădi, la școală, la job, la întîlnire, la bancă, n-o să mai ai timp de nimic în tihnă.

Să fii sinceră. Nu trebuie (încă) să faci nimic din ce nu-ți place, să spui nimic din ce nu vrei, să primești lucruri pe care nu le vrei. Prea curînd o șă ți se umple viața de reguli, norme, de trebuie. Atunci va trebui să înveți diplomația. Acum fii tu.

Să te murdărești cu mîncare, noroi, acuarele, mîncare de pisică, cu orice, practic, că de-aia avem mașină de spălat.

Să nu păstrezi ordinea. Nici eu nu o păstrez și sînt adult responsabil și nici n-am jucării cîte ai tu. Uneori o să le strîngem împreună, alteori o să le las așa, oricum o iei de la capăt dimineața. O casă ordonată mi se pare tristă, mă bucur c-ai venit tu la noi s-o colorezi.

Să mergi pe iarbă în parc cînd aleea ți se pare plictisitoare. Da, e o metaforă asta, vreau să spun că nu doar calea pe care ți-o arată adulții e cea bună, uneori e bine să cauți singură, eu o să merg cu tine de mînă pe unde vrei, cîtă vreme acolo nu ne așteaptă crocodili flămînzi.

Pentru că te iubesc cu totul, cu încăpățînare, curiozitate, nas murdar, vînătăi peste tot, sinceritate abruptă, toate lucrurile astea grozave pe care le-am avut și eu cîndva, dar le-am pierdut sau le-am uitat pentru că uite, m-a obligat viața să mă fac mare, au dat regulile peste mine, am devenit conformistă, plictisită și plictisitoare. Dar tu ai voie, copilă, măcar tu să ai voie!