mi-e rusine ca n-o mai recunosc.
si nu m-a impresionat pozele sau cuvintele ei insirate de-a dura acolo, cat m-a impresionat faptul ca 9 luni de cand nu mai convietuim impreuna au trecut ca valul, iar schimbarile s-au produs ca adierea de vant. iar eu nu mai stiu cine e ea.
si asta ma face sa plang.
pentru ca simt ca a trecut pragul, iar eu am ramas inca in usa, fara sa fac un pas ca si ea, fara sa inchid usa, fara macar sa o strig sau sa o intreb cu ce curaj a ales ea sa paseasca mai departe.
aparentele ar zice ca eu am plecat. chiar am facut-o. dar n-am depasit pragul ala.
si eu mai am amintiri vii, si eu sper cumva, inconstient, ca in curand, foarte curand, mereu curand, le voi retrai, in exact acelasi mod.
dar deja o simt straina.
imi e jena sa o mai incarc cu prostiile mele. ea ma asculta, dar parca nu mai e cu mine. imi e jena sa o intreb vreo chestie intima. astept intotdeauna sa-mi spuna. dar in general sunt lucruri generale. fara vreo insemnatate deosebita pentru mine. desi cam tot ce imi zicea, cand era fara sa o fi iscodit-o eu, ci din propria-i vointa, ma bucura. pentru ca nu o facea prea des, si mai ales, nu se arata slabita niciodata. si nu cerea ajutorul.
ma doare ca nu mai e ea. iar eu sunt tot eu.
mereu am invidiat-o. chiar daca nu i-am spus-o sau nu am lasat sa se arate.
mereu a fost mai frumoasa, mai isteata, mai descurcareata. mereu a atras mai multe priviri.
cateodata ma infuria farmecul ei, vorba ei, gandirea ei. cred ca am fost o prietena rea.
apoi m-am obisnuit.
ea mi-a aratat ca si eu sunt valoroasa. sau mi-a aratat cat de valoroasa sunt.
acum o citesc si aceeasi furie, invidie se naste in mine. pentru ca a evoluat.
pentru ca nu ma mai cheama cu ea. pentru ca stie ca de multe ori am zis -nu-. pentru ca nu ma mai implica in planurile ei. crede ca am altele mai importante. pentru ca oricum daca ar face toate astea tot as refuza-o pentru ca poate nu mai am acea energie. nu am chef. nu am dorinta aia a ei. nu am bani, nu am timp, nu am pofta aia de viata.
si acum plang pentru ca n-am putut sa tin pasul cu ea.
pentru ca ne potriveam atat de bine.
pentru ca dansam ca doua bezmetice.
pentru ca ne sfatuiam, pentru ca radeam.
pentru ca ne incalzeam cand afara erau -10 grade iar in camin nu mergea centrala.
pentru ca la dracu e nascuta in aceeasi zi cu mine.
pentru ca parca eram eu.
dar acum nu mai sunt. sunt cumva o epava a ceea ce am fost inainte.
am inaintat, da, m-am dus in larg, nu mai sunt la tarm. dar am ramas in larg. inconjurata de apa. fara puteri sa ma mai misc, sa mai vaslesc, fara idee incotro sa ma indrept, pentru ca nu vad niciun tarm, si nu e nimeni sa ma indrume.
