„A rămas dorul de ciorbă şi mămăligă, cheful de cleveteală, uitatul la
capra vecinului şi regretul că au plecat.
Majoritatea ar fi ales o viaţă, chiar
mai săracă, alături de rude, pe străzile
familiare lor, şi sunt puţini
cei care s-au aventurat doar de dragul de a schimba; bineînţeles că mă
refer la emigraţia tânără din Europa, la navetiştii plecaţi să strângă bani ca
să-şi dea copii la şcoală, sacrificându-le, de cele mai multe ori copilăria. Românii de afară sunt piesa dintr-un puzzle din ce în ce
mai pestriţ, dar fără ei imaginea României
ar fi clar incompletă, unii au rămas aceeaşi, fără să fi învăţat să
folosească un bancomat (deşi, mai în glumă, mai în serios, subiectul nu ne este
străin, cei mai mulţi „clonatori” de
cărţi de credit din Marea Britanie sunt români), dar alţii au făcut rate, au contractate case, chiar dacă
se vor întoarce ştiu că sunt valori pe care au învăţat să le obţină, ceea ce în
România rămâne apanajul unei minorităţi.”
„Se spune că suntem
serioşi, mai ales în comparaţie cu alte minorităţi, harnici şi gata să muncim, chiar şi în zilele de mare
sărbătoare. Cu toate astea, sunt enclave
clare, şi în Italia, şi în Spania, din care localnicii s-au retras ca
să-i lase pe ai noştri cu băutele,
petrecerile, şi gălăgia „tradiţională”. „Bunele obiceiuri” s-au exportat odată
cu sutele de mii de români care aveau o astfel de „tradiţie”, dar nu puteam
opera cu generalităţi şi departe, ca şi acasă, oamenii nu seamănă unii cu
alţii. Cei mai mulţi muncesc 10-12
ore/zi, au câte 3 slujbe şi
n-au nici un chef de zaiafet, abia mai
au putere să sune familia să le spună, câţi şi cu ce trimit banii.”
„Tinerii, bărbaţi şi
femei, muncitori cu precădere. Se
adaptează cei educaţi, cei mai puţini sentimentali şi cei care sunt
conştienţi că doar evaluând pragmatic realitatea pot rezista. Dacă ai plecat să
faci bani, nu aştepta nimic altceva, când începi să te compari cu restul, să-ţi doreşti mai mult decât poţi obţine,
este un semn că ţi-ai pierdut orice şansă de adaptare. Cei tineri intră
mai uşor în noul sistem şi în câţiva ani se mişcă firesc în societăţile de
împrumut, cu accent încep să vorbească cei care fac eforturi să înveţe prima lor
limbă străină şi abia mai ţin minte
româna... poveşti, situaţii, destine care greu pot fi încadrate în clasificări,
cred că aş greşi dacă aş încerca şi mă opresc spunând că majoritatea sunt oameni chinuiţi, unii de
doruri, alţii de imense frustrări.
„Categoria „vreau înapoi,
dar nu mă întorc”: mulţi cochetează cu gândul de a se întoarce în România – nu sunt mulţumiţi de munca lor, nu se simt
acasă, le e dor de neamuri şi prieteni. Unii nu se-ntorc pentru că suferă
de angoasa imaginii de
„looser”, alţii speră să se simtă cândva
acasă în Canada, iar alţii zic că s-ar întoarce dacă ar găsi un job de peste X euro. Categoria asta
parazitează intermitent celelalte grupuri şi-l coagulează pe fiecare în parte,
membrii fiecăruia contrazicându-i
vizavi de întoarcere, ca să nu-şi clatine vreun pic propriul univers.
Există, în afara „enclavelor”, şi
categoria „văd, deci există” cei
care iau lucrurile aşa cum sunt, se bucură de ce e bun şi acceptă ceea ce e mai
puţin bun. Sunt de obicei automatizaţi,
aterizează din când în când în câte-o „enclavă”, dar nu se identifică cu nici
una şi-şi văd de treaba lor.”
(credit:VASILE MIFTODE)
Evit sa imi exprim parerea pe larg si zic doar ca imi place tara mea- buna, rea. Aspir, bineinteles la un trai bun....putin mai mult decat decent.....cu o vila si o piscina si siguranta zilei de maine. imi doresc sa calatoresc. dar nu stiu daca as putea sa traiesc in alta parte definitiv....sau pe o perioada mai mare de....4luni sa zicem (caci 3 luni am vazut ca pot indura).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu