Mai altfel

Ce-mi place! :D

„...Casa in care locuiesc e bantuita de un zgomot de apă care picură. Veşnic, fie noapte, fie zi, fie vară, fie iarnă, ceva pe undeva, picură. Luni de-a rîndul, o ţeava frămîntată de angoase a susţinut în pieptu-i de oţel un solilocviu nesfîrşit şi pustiitor. Acum, glasul i-a amuţit; în schimb, o nouă şi mult mai cumplită picătură a prins fiinţă. Din chiar creştetul casei, un mic jgheab — canalul de scurgere, probabil, al vreunui necunoscut receptacol de sub acoperiş — lasă să-i scape o suită de picături, într-un flux aproape continuu. Şi acest şuvoi cade perpendicular, pe o distanţă de patruzeci, cincizeci de picioare, pînă atinge dalele treptelor de la pivniţă, de unde se scurge, infam, într-o rigolă special amenajată.Cataractele îşi suflă goarnele chiar din clipa cînd se prăvălesc de pe culme, dar cascada mea modestă execută o muzică mai subtilă, aproape c-aş spune o muzică mai „modernă". Nopţile, cînd zac treaz, îi ascult cadenţele, cu un amestec de plăcere şi de exasperare.Registrul muzical al unui robinet care picură este de o jumătate de octavă. Dar în limitele acestei cvarte majore, picăturile pot executa cele mai surprinzătoare şi mai variate melodii. O să le auzi urcînd cu rîvnă micile gradaţii ale sunetului, pentru ca deodată, dintr-un singur salt, să se prăbuşească în profunzime. Adeseori rătăcesc fără noimă prin ritmuri diverse, unele familiare, altele descumpănitor de bizare. Şi odată cu înălţimea sunetului variază şi durata, dar în limite mai puţin largi. Căci legile hidrostaticii, sau oricare o fi ştiinţa ce reclamă autoritate asupra picăturilor, nu acordă stropilor prea multă libertate de a-şi încetini sau intensifica ritmul de scurgere. E un soi de muzică într-adevăr bizară. în timp ce zaci în pat, glisînd uşor pe toboganul somnului, o asculţi cu o emoţie curioasă, iritantă.Pic, pic poc, pic pac pec poc. Aşa evoluează această melodie acvatică, de-a pururi şi fără de sfîr-şit. Neconcludentă, inconsecventă, amorfă, se află mereu pe punctul de a devia în sens şi formă. Cînd nici nu te aştepţi, auzi deodată o frază închegată dintr-o melodie rotunjită. Şi apoi — pic pic poc, pi—pec ■— pi-pac, vechea inconsecvenţă s-a înstăpînit din nou.Şi dacă totuşi există o semnificaţie în aceste sunete ! Iată ce-mi tulbură gîndurile toropite, în timp ce veghez noaptea şi ascult. Poate că pentru cei ce au urechi de auzit, toată această necontenită picurare e la fel de încărcată de gîndire, emoţie şi sens ca şi o fugă de Bach. Pic pic poc, pi — pac, pi — pec. Cît e de uşor să converteşti incoerenţa în sens ! Muzica picăturilor de apă e simbolul, elementul tipic pentru întregul univers : în veşnică asimptotă cu sensul, mereu gata să atingă semnificaţia, dar mereu lăsînd-o să-i scape. Mereu, decît doar cînd intervine mintea omenească şi trage forţat sensul peste hăurile despărţitoare.Dacă aş putea descifra această muzică instabilă, dacă i-aş putea detecta o consecvenţă, dac-aş putea-o forţa într-o concluzie — un diapazon, o gamă care în ultimă instanţă duce la divinitate, la spirit, indiferent la ce atîta timp cît duce la ceva — atunci, simt, aş putea înţelege întregul incomprehensibil mecanism al universului, de la spaţiile dintre aştri pînă la politica aliaţilor. Şi cu mintea tot mai toropită de somn, ascult neîncetata melodie, pustiitorul solilocviu al ţevii, păcănitul dur. metalic, al picurilor care cad de pe acoperiş pe dalele de piatră ; şi iată că se înfiripă un înţeles, iată că se încheagă un fir de gîndire, da. desigur, frazele se succed cu meşteşug, ducînd, ineluctabil, către o prodigioasă concluzie. Aproape că am prins-o, aproape, aproape... Şi tocmai atunci, cred, mă cuprinde somnul, de-a binelea........”

*Aldous Huxley- "Si restul e tacere"