Merg mai departe

*luat de pe Bucurenci; mi s-a parut pur si simplu genial postu'....nu sunt adepta posturilor lungi, insa cred ca merita 5 minute sa fie citit pana la capat.....puteti sa incetati sa fiti orgoliosi macar 5 minute din viata voastra...acolo...unde nu va vede nimeni...si sa reflectati putin inainte sa....trageti vreo concluzie idioata..si tineti cont de faptul ca e scris de un barbat..

"
Sunt convins că motivele pentru care o femeie iese dintr-o relaţie sunt aceleaşi cu cele pentru care bărbaţii fac acelaşi lucru. Dar felul în care părăsesc femeile, asta-i altă poveste…

Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-am mai înceta să ne minunăm, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.

Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.

În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.

Spre deosebire de ele, noi nu suntem aproape niciodată atât de consecvenţi. Noi putem părăsi dintr-o toană, dintr-un chef, dintr-un capriciu. Şi ne putem împăca la fel. Chiar şi când ne mutăm cu periuţă de dinţi şi cu bagaje într-o nouă relaţie, ni se pare că nu ne separă de cea veche decât o uşă închisă cu clanţă. Refuzăm să vedem că, pe partea cealaltă a uşii, cineva aşază temeinic cărămidă peste cărămidă.

Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce noi abia anticipăm suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.

Chiar şi când sunt părăsite, cele mai multe femei îşi găsesc resursele pentru a deveni, din obiect, subiect al acţiunii. Tocmai pentru că bărbaţii sunt rareori consecvenţi în hotărârile lor de cuplu, unele femei percep abandonul ca pe cel din urmă abuz şi se consideră îndreptăţite să fie ele cele care au ultimul cuvânt de spus. Acel “Eşti sigur că asta vrei?” nu e nici maliţios, nici ironic. Este ultima şansă pe care o dau relaţiei înainte de a apăsa, la rândul lor, frâna. Pentru că ele ştiu că atunci când se vor opri o vor face definitiv. În vreme ce noi ne amăgim de fiecare dată că va mai exista un “va urma”.

Până şi monopolul expresiei “a-i da cuiva papucii”, care vine dintr-o eră sexistă în care universul casnic le era arondat, sugerează că îndeletnicirea asta e una în care femeile încep alineatele, iar nouă nu ne rămân decât notele de subsol.

Când o femeie spune că partida de sex a fost atât de jalnică încât i-a dat nefericitului papucii e cu totul altceva decât atunci când un bărbat aflat într-o situaţie similară spune că i-a chemat repede un taxi. El chiar i-a chemat un taxi şi e foarte posibil să-i mai dea un sms din când în când în nopţile când alcoolul funcţionează ca scuză pentru pierderea memoriei de scurtă durată. Ea n-a avut niciodată papuci în casă şi, după ce-a plecat, i-a şters numărul din memoria telefonului.

Nu încerc să spun că noi suntem mai superficiali. Cred că, pur şi simplu, sunt noţiuni cu care voi vă simţiţi mai confortabil şi cu care noi încă nu ne-am împrietenit destul. N-am jucat baschet cu “definitivul” când aveam 14 ani. Şi nici nu l-am scos la bere în facultate.

E adevărat că nu ştim “să dăm papucii” ca lumea, dar plătim pentru asta cu vârf şi îndesat. Voi aveţi o igienă a suferinţei, doliul după o relaţie are la voi un început şi un sfârşit. E spectaculos şi intens, dar la un moment dat se termină. Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.

Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi suntem condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.

Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, voi vă vedeţi de ale voastre. Şi mergeţi mai departe.

"