Ei nu stiu ca motivul pentru care nu imi face placere drumul asta e unul simplu: e pentru ca ma chinuie pe interior. Pentru ca revad drumul spre casa dupa ce deja am plecat. Pentru ca imi amintesc inca o data ca plec de langa ei, de langa cei dragi, de langa cei 'ai mei', aia batranii, neintelegatori si pentru care singura speranta e ca ma voi marita, voi face unul-doi copii si voi trai fericita. Si imi voi lua si o masina. Ca sa vin mai repede si mai des pe acasa.
Acasa...ce ciudat suna.
Acum am o alta acasa. Am schimbat cateva pana acum. Acum e prima data cand e scris si numele meu pe o hartie, dar as fi narcicista sa o numesc 'acasa' din moment ce doar sunetul meu rasuna intre pereti, ce doar parfumul meu ramane impregnat, ce doar amprentele mele imi dezvaluie traiul.....desigur impreuna cu miorlaitul, izul si parul motanului care ma asteapta rabdator (NE) de fiecare data cand trantesc usa si rasucesc cheia.
Ii lipseste si o sa.i lipseasca un timp de acum inainte o mana de barbat, o voce impunatoare, un iz masculin, o intuitie...nefemeiasca. o sa-l astept cu obloanele trase si toate sertarele incuiate. Cu ghicitori la geamuri si lacate la usi. Iar eu ma voi ascunde in baie. Atat de greu ii va fi sa ma gaseasca. Se va chinui si va intreba pe toata lumea de mine. Si nimeni n-are sa stie nimic. Asa cum o face si acum. Pentru ca altfel nu-mi explic cum de nu m-a gasit inca. Cum de nu a venit. Cred ca m-am ascuns prea mult....mult timp si prea adanc. Asa incat am ramas aici, cu motanul meu si cu jucariile mele din baie, care acum imi sunt prieteni, confidenti, si tot ce mai ai nevoie intr-o viata incat sa nu te ineci in singuratate...
Si cine imi garanteaza ca daca deschid usa chiar ma va vedea? Sau va dori sa intre?
